 |
| Mariana Neacșu - Sibiu |
Eminescu
L-am numit pe Eminescu
Un poet nemuritor
Ni l-am însuşit cu vorba
„Poetul românilor”.
Dar la steaua-i ce răsare
Doar în vârful de catarg
Se închină toţi poeţii,
De pe oricare meleag!
Dintre toţi...
Dintre
toţi distinşii „Escu”,
Îl aleg
pe Eminescu
Să
mă-nveţe ce-i iubirea,
Poate chiar, ce-i fericirea.
Să
plutesc, privind un astru,
Pe un
lac imens, albastru,
Eu, să
fiu o Cătălină,
Tu,
Luceafăr fără vină
Care-mi
tulbură visarea
Cu iubirea
lui ca marea,
Peste
ţătmuri clocotită,
Peste
pietre răvăşită.
„Blânda lună” ocrotească,
Trestiile
„lin foşnească”,
Apele murmure-ntr-una,
Stelele fie-mi cununa.
Înfiorată, mă cutremur
Se-apleacă luna…
Se-apleacă luna pe alei,
Cu raze palide şi reci,
Eu număr florile de tei
Şi mi-aş dori să nu mai
pleci.
Înfiorată, mă cutremur
De dor şi de parfumul lor,
Se lasă seara, ca un abur,
Ce-mi umple sufletul, uşor.
Răcoarea nopţii mă-nconjoară
Cu braţe negre, pe poteci,
Strânsoarea lor n-o să mă
doară
Rămâi cu mine, să nu pleci!
Visul cu tine mi-e plăpând
Şi îl ascund atunci când
treci,
Căci anii mei se duc, pe
rând,
Dar eşti în sufletu-mi… pe
veci.
Iubirea mea, te-aştept în
versuri,
Fiindcă-s născută să te-ador,
Când mă
răsfeţi, plutesc în ceruri
Şi nu-mi
mai pasă dacă mor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu