Poeți contemporani în Regal eminescian: Manuela-Cerasela Jerlăianu

Manuela-Cerasela Jerlăianu - București

        Ai locul tău

Azi locul tău e printre stele,

Apoi prin gândurile mele,

Dar mersul vieții se-ntețește

Și-n versul lumii se oprește.

Îmi  vii în vis ca noaptea albă,

Și stele albe-mi strângi în salbă                                     

Făcând iubirea căpătâi

Ca pe luceafărul dintâi.

Că dimineața-n zori un mire

Coboară bernă spre nuntire

Și-apoi se-arată  visător

Printre poeme de amor.

Dar eu mă pierd în vresul minții,

Când tu cobori din cer cu sfinții

Și mă trezește-n altă viață,

Luceafărul de dimineață.

Azi vin în capătul de carte

Când luna luminează-n parte,

Raiul ce curge-ntr-un poem

Și-n nemurirea mea te chem.

Și-mi vii Luceafăr,steaua vieții,

Ca să-mi ridici cortina ceții,

Dar  mii de stele ard în lut

Ca veșnicul lor absolut.

  

                                                           Trec îngeri negri

                                                    Trec îngeri negri, toamna asta iară,

                                                    Cu aripile plânse în tăcerea nouă

                                                    Se scaldă-n focul din etena vară,

                                                    Fiindcă în miezul veșniciei plouă.

                                                    Afară vântul se înfige-n oase,

                                                    Până ce cad frunzele aurii,

                                                    Și cresc iar blonde fire de mătase,

                                                    Ca umbrele de lut mereu pustii.

                                                    Tot cerul a-nceput pe noi să cadă,

                                                    Cu-o boltă argintie apăsătore,

                                                    Dar vântul s-a urcat la el să vadă,

                                                    Ce pradă poartă-a inimii strâmtoare.

                                                    Căci din apusul fumuriu în noapte,

                                                    Toți adormiţii lumii călători,

                                                    Urcați pe aripile lungi de fapte

                                                    Întunecați se-ntorc în arărări.

                                                   Și  în zadar soarele se arată

                                                   Prin focul lui îngerii nopții trec,

                                                   Însă Luceafărul, păstrează-n gând o fată

                                                   Când anii de lumină se petrec.

Grafică, Mihai Cătrună

      Spre-altarul nescris

Spre-altarul nescris cu slove-argintii

Se-ndreapt-un Luceafăr cu stele făclii

Cortina de apă s-o scuture când,

Tot versul trăirii e foșnet de vânt.

          Că iată! În timp iubirea-i apusă

          Și forța vorbirii în soare e dusă

          Pe albe cărări ca fulgii de vis,

          Pe unde durerea cu lacrimi s-a scris.

                    Iar viața-mbătată-n parfumul de-o zi

                    Ca focul tăcerii în stele târzii

                    Tot arde-ntre vise și-al patimii dor

                    Și lăsă-n durere un praf trecător.

                              Povestea e veche, altarul e nou,

                              El poartă o lume-ntr-un veșnic tablou,

                              Și astăzi trăirea se-arată în noi

                              Sub cerul ce-n lacrimi se scurge în ploi.

                                        Iar moartea eternă, ne prinde-n mormânt

                                        Sub luna-mbrăcată în propriul veșmânt,

                                        Dar iată puterea muririi, se duce,

                                        Când primul Luceafăr se-ntoarce-n răscruce.

                                                  Privește-l! El vine din nopții argintii

                                                  Și leagănă viața cu slove făclii,

                                                  Și  uite, Deodată lumina răsare,

                                                  Iar marea durerii în mare dispare.

Grafică, Mihai Cătrună