România
DOR DE GENIU
Ca-ntr-o fugă-a unei spume
De dorinți neâmplinite,
Ai vâslit prin reaua lume,
Cu destine ne-mplinite.
Ți-ai pus inima în palmă,
Și ai mers pe drumuri drepte,
Ștergând tot cu o năframă,
Și cu-al gândului burete.
Ai narat în vers natura,
Cu arta slovelor tale,
Și ai proslăvit făptura
Care ți-a ieșit în cale.
Ca un blând înger de pază,
Ca diadema de stele,
Amor orb ai pus în frază,
Ca un pictor în penele.
Tu, literat dumnezeiesc,
Ai pus pe cuvinte majă,
Ca un ucaz împărătesc,
Pecetluit doar cu vrajă.
Ți-ai pus masca fericirii
Pe zâmbetul tău de soare,
Și-ai cântat chipul iubirii,
Ce nu e amăgitoare.
Când pe muza ta divină,
Lira cântă demiurgul,
Cade pe pământ lumină,
Luminând ca far amurgul.
Pripășit în a ta lume,
Ingrată, fără noroc,
Ți-ai dorit mereu a spune
Vremii ca să stea pe loc.
Cumpăna gândirii tale,
Într-un stil recidivant,
Ce a depășit hotare,
Ne este și azi garant.
Când și apele te plâng,
Unite-n talazul mării,
E numai liniște-n crâng,
Când dăm titanii uitării.
Acum, cu lacrimi deșarte,
Când tu scrutezi Universul,
Știm că nu ne ești departe,
Și ne încălzești cu versul.
„Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc pentru-a muri,
Și mor spre a se naște”.
(Mihai Eminescu)
Autor, Mihai Cătrună
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu