iarnă orfică
(la 167 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu)
cu mantia-albă,
îmbrumată,
coboară Orfeu
peste plai,
el este pruncul
Limbii Române
şi se numeşte
Eminescu Mihai.
e iarnă pe dealuri
moldave,
zăpezi mari
cad în Ipoteşti,
acum se naşte
Emin din vise:
un Făt-Frumos
din poveşti.
când luna
în noapte-l văzu,
lebăda
se prefăcu-n sânge,
luceafărul
din ceruri căzu
plound
cu păsări flaminge.
la mijloc de iarnă
pe aripi de vânt,
trece peste
munţi,
dar şi peste plai,
trece
ca un Crai
Pruncuţul Mihai.
Muza Poeziei
iese din mormânt,
l-aude cântând
pe-un petic de Rai,
vrea să-l înzeiască,
să-l luceferească,
zidindu-l în timp
într-un nou Olimp.
teiule
teiule, teiule, miresmele tale aduc vraja din povești,
când Eminescu trecea prin Copou cu Veronica de mână,
Iașul atunci era sărbătoare, îngerii se urcau la cer,
Eminescu purta lira lui Orfeu și Veronica cunună.
florile tale cădeau peste umerii lor de îndrăgostiți,
ochii li se topeau într-un albastru de cer, li se topeau,
teiule, teiule, îmbătător mai erai când bătea vântul prin tine,
seara când umbrele lor fermecate pe alee treceau.
se-auzeau pași pe înserate în culori de soare-apune,
luminând cărări de vis ce-aprindeau în zare ruguri,
luna dragă călăuză, cu luceafărul sclipind,
se topeau ca două umbre în dulceța de amurguri…
împărat era poetul ca și codrul, peste seara lor regească,
cu ochi treaz și mintea vie și cu inima flămândă,
purtând lira lui în suflet ca un faun ce iubește poezia,
descântând iubirea dulce doar cu vocea lui cea blândă.
flori de tei zburau agale, ploaie de petale dulci
peste chipurile lor, fericindu-le clipita , în decorul de poveste,
se întreabă și-ei în vise cum de i-a cuprins ispita
și i-a luat borfașul Eros din senin, fără de veste.
Luceafăr, stea umedă, răspândită prin roua dimineții,
ai prefăcut sunetele-n fântâni de orgi și-n curcubeie,
nu știai că nemângâiatele voastre destine barbare,
s-au ascuns tragic într-o inimă dulce de femeie.
 |
| Teiul lui Eminescu - Iași |
Eminescu la Bolta-Rece,
fumează şi petrece,
Creangă îi povesteşte ceva,
o singurătate ucigaşă străbate
prin inimile lor,
e iarnă sau moarte,
zăpezile ca nişte femei în alb
cad din ceruri peste privirile lor
cad din ceruri peste privirile lor
care dă în uliţă;
fiecare colţ de stradă e o gară
din care ţâşneşte trupul Veronicăi,
între lumânările groase
aerul face să tremure
flacăra şi fumul;
se-aud paşii care n-au sunet,
Veronica coboară lent şi sigură,
mişcând aerul printre nămeţi,
ignorând însăşi existenţa lumii,
venind la Eminul ei;
un dangăt de clopot plânge pe cineva;
când apare Veronica,
Eminescu simte o adiere nebună de rai:
“Mihai,
zgrăbunţule,
e ora noastră de aur, hai…”
e târziu, seninul zăpezii trece fluturii albi
peste vârfuri de tăcere,
cei doi o se îndreaptă spre gazdă,
Creangă în urma lor îi priveşte
ca pe doi zei.
Eminescu
în ianuarie
noi îl naştem mereu,
pe EMINESCU,
el e pruncul nostru
care ne-a eternizat…
Eminescu e lacrima
neputinţei noastre,
e durerea ancestrală
a unui popor robit,
e tot ce-a avut mai nobil în el:
doina şi dorul,
doina Carpaţilor
cântată de ciobanii
ce-şi plimbau mioarele
de la iernatic la văratic
într-o transhumanţă
continuă
pe meleaguri blagiene,
adică vale-deal şi deal-vale,
e dorul, acel sentiment
unic al unui popor
care a avut vocaţia de a privi
mereu spre infinit.
Eminescu s-a războit
cu neputinţa noastră,
cu relele ce cuprinseseră ţara,
el a fost magul cristic al cifrei
33
care s-a sacrificat
pe altarul unui popor în
suferinţă,
a fost Orfeul
dragostei neîmplinite
care şi-a cântat iubita
în litanii safice ca o
pasăre-liră,
e mitul înrădăcinat adânc
în conştiinţa noastră,
poetul blestemat,
făuritorul de limbă
curat românească;
din cuvânt el a făcut
cântec şi spadă
şi a trezit domnitorii noştri
din mormânt
dându-le o nouă viaţă,
pe Ştefan, măria-sa,
sărutându-i
mormântul la Putna,
pe Muşatini, pe Dragoş,
descălecătorul,
a cântat Dacia lui sfântă
cu Decebal şi Brigbelu;
miracolul eminescian
va urmări poporul român
cât timp va exista pe pământ…
Emin
Emin doarme peste timpuri
Lângă teiul lui cel sfânt,
Rege peste vaste –ntinderi,
Între cer și-între pământ.
Emin pe buză de lună,
Stă la margini de cuvânt,
Când încearcă să-l răpună
Numai spicele de vânt.
El putea să fie-o stea
Sau luceafăr din alt timp,
Arzând de asemenea
Ca şi zeii din Olimp...
Numai creanga visului
I-a dat aripi ca să zboare,
Deasupra abisului,
Printre timpuri călătoare.
Emin surâde prin vreme,
Într-o lume mișcătoare,
Parc-ar vrea ca să ne cheme
La o viaţă viitoare.
Corpul lui nu stă pe piatră,
Când se va fi stins demult,
Nimbul vieții peste vatră,
L-a fulgerat în cuvânt.
Masca lui o să ne cheme
Într-un sângerat apus,
Când răpus de-atâta vreme,
În mister va fi ascuns.
 |
| Sabin Bălașa - Eminescu |
după Eminescu…
după Eminescu
noi nu putem
să mai scriem poezii,
mâzgălim foile
cu nimicurile noastre
sentimentale;
inima lui rămâne
o rană deschisă
presărată
peste durerile noastre,
oricât am încerca
să-l uităm,
el ne urmăreşte
cu umbra lui
paşii noştri,
prin ochii lui se nasc,
cresc şi trăiesc
arbori de lumină,
codri de aur
şi păduri de argint,
el încă mai aude
sunetele buciumul
seara pe deal
şi plopii foşnind…
după Eminescu
noi trebuie să tăcem
şi să-i ascultăm
cântecul lui
dureros de dulce…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu