MIHAI EMINESCU, SUFLU VIU AL ISTORIEI GETO-DACILOR - Ecaterina Chifu

Ecaterina Chifu, Râmnicu-Sărat, jud. Buzău

  
Mihai Eminescu, geniu universal, vine din „nemărginirea timpului¹” să ne dea „din ramurile gândului¹” imboldul de a face eforturi ca „totul să fie dacizat²” la noi, în România adică, să se revină la acel univers plin de armonie şi de pace, în care se respectă legile juste, favorabile românilor, sperând în reînvierea virtuţilor neamului românesc, moştenite de la Daci. M. Eminescu, „cea mai înaltă conştiinţă românească⁴” este poetul de geniu care a ridicat un templu poeziei în spiritualitatea românească şi universală, poet a cărei personalitate a atins dimensiuni enciclopedice ale cunoaşterii, fapt ce i-a permis să evoce istoria neamului nostru în tablouri vii, de o neasemuită frumuseţe şi expresivitate. Iubind poporul român, Eminescu a subliniat în versuri şi în articole din ziare, precum şi în manuscrise, unitatea lui etnică străveche, spirituală, religioasă, susţinută de o limbă unică, tradiţii şi obiceiuri identice, port asemănător al românilor din spaţiile ce le-au populat, precum şi de legi nescrise care trebuie să fie aplicate conform „jus ollache /ollachorum⁸”, adică după obiceiul pământului. „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini^.”8. Eminescu afirmă: „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii  nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”⁸. 

Aducând drept argumente asemănările lingvistice din spaţiul românesc, Eminescu conchide: „O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice” ⁸.

Limba română era vorbită pe teritorii largi de Dacii ce au migrat spre toate punctele cardinale. El menţionează într-un articol din „Timpul” ² : cum avarii conduşi de Matin şi Comentius în anul 579, vorbeau aceeaşi limbă cu geţii.

În recenzia  din „Convorbiri literare” ² la lucrarea lui Iulius Jung, „Die Anfänge der Romanen (Kritisch cthnographische Studiem)” apărută la Viena, în anul 1876, favorabilă ideii noastre naţionale, îndeosebi ideii de continuitate, Eminescu, pornind de la întrebarea „Stăruit-au românii în aşezările lor din Dacia Trăiană sau au trecut Dunărea în vremea lui Aurelian şi au reocupat Dacia în sec. al XII-lea?”² demonstrează, cu argumente solide, că teoria vidului nu este valabilă, că Dacii au continuat existenţa în vatra lor strămoşească. Poetul naţional M. Eminescu a fost printre primii intelectuali români care a încercat „restaurarea” originii dacice, militând pentru realizarea „Daciei Mari” prin Societatea „Carpaţi” şi activitatea publicistică. „Am fost, suntem şi vom fi veşnic români, pentru că avem înrădăcinată în noi conştiinţa unităţii de origine, de limbă, de simţire şi gândire…”² El era mândru de fizionomia Românilor, având ca strămoşi Dacii, apreciaţi de etnograful Hoffman (sec. al XVIII-lea), menţionat de poet în „Timpul”² unde a redat observaţia acestuia: „dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii care merită a fi în fruntea civilizaţiei” ⁸ „Fiţi voi romunculi, eu simt în mine dacul” ⁷ afirma Eminescu în 1880, pentru a se distinge de cei ce susţineau curentul latinist.

Venit din eternitate şi întors în eternitate, Eminescu, dorea la „trecutul mare, mare viitor¹” în România, pe care o invoca cu multă iubire „Ţara mea de glorii, ţara mea de dor”^1, ce trebuie apărată cu toate forţele. 
„Scrisoarea III” evocă, prin glasul lui Mircea cel Bătrân, vitejia strămoşilor noştri ce l-au înfruntat pe „Darius al lui Istaspe”¹ şi „Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încape”¹ ce-au dorit „pământ şi apă”¹ şi s-au făcut „toţi o apă şi-un pământ”¹.

M. Eminescu a intenţionat să redea în piesele sale de teatru istoria neamului românesc, evocând figuri reprezentative: Decebal, Dochia, Mircea cel Bătrân, Horia, Avram Iancu, Mureşan, pe cei din neamul Basarabilor şi al Muşatinilor.

Poetul Mihai Eminescu era fascinat de civilizaţia geto-dacică de care a luat cunoştinţă din cronicele vechi, din biblioteca lui Aron Pumnul sau din cursurile de la Viena ale profesorul său de istorie Ernst Rudolf Neubauer, scriitor, autor de cărţi, poezii, studii, basme, ce a pus în lumină „lumea veche a Dacii”⁶. Unele din temele poetice eminesciene sunt inspirate de concepţiile despre viaţă şi moarte ale dacilor şi ale zalmoxianismului: „Genaia” (proiect de poem dramatic ce trebuia să redea o cosmogonie originală, conform miturilor dacilor),  „Decebal”³ (piesă de teatru în versuri ce evocă pagini zguduitoare din istoria Daciei), „Miradoniz”¹(poem ce redă universul mirific al spaţiului ancestral), „Memento mori”(poem în care Dacia apare într-un cadru natural plin de feerie, în contrast cu alte ţări evocate în această „Panoramă a deşertăciunilor”¹), „Sarmis”²( poem ce redă iubirea idilică dintre doi tineri, într-un decor de vis, iubire ce se vrea durabilă, dincolo de spaţiu şi de timp, ca la neamul „nemuritorilor”), „Sonete”¹ (poezie în care poetul se lasă copleşit de basmul zânei Dochia ce îndeamnă la visare), „Glossa”¹ (catehismul poetic eminescian este redat prin versuri-sentinţe ce amintesc de înţelepciunea Dacilor), „Scrisoarea I”¹ (redă mitul creaţiei, după cosmogonia autohtonă) „Gemenii”¹ (evocă figuri istorice ca Sarmis, Tomiris, Brigbelu), „Povestea Dochiei şi ursitorilor¹” (poezie în care apare mitul Dochiei şi al tinereţii fără bătrâneţe, al vieţii fără de moarte, ca în concepţia dacilor zamolxieni, precum şi al ursitoarelor, implicate în destinul oamenilor). În poemul „Strigoii”¹ apare Zamolxe („moartea morţii şi învierea vieţii”¹) care  este  invocat de magul „uitat de moarte”¹ să dea viaţă reginei dunărene, de o frumuseţe ideală (ca mai toate figurile feminine eminesciene, cu ochii albaştri şi părul lung, blond, asemenea Dochiei), iubită de Arald, avar venit de pe Volga:  „Duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină/Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă” ¹. Figura Preotului-Mag este construitã cu elemente ale folclorului autohton. El este Preotul lui Zamolxe: „Zamolxe, zeul vecinic, ridicã a sa frunte/ Şi decât toatã lumea/De douã ori mai mare/ Îşi pierde-n ceruri capul/În jos a lui picioare…”¹.

În imaginaţia poetului, Magul-profet apare şi în „Memento mori”, unde puterea lui este sugerată de hiperbolizarea staturii sale, iar contopirea sa cu cosmosul relevă trăirea în spiritualitatea dacă, în Dacia edenică evocată de Eminescu în versurile de o rară frumuseţe, magul profet izbuteşte să biruie bariera verticală a timpului,  ca în poemul „Povestea magului călător în stele”¹.  El este iniţiat în tainele lumii, care aici se identifică cu divinitatea. Zalmoxis, deţinătorul cărţii destinelor, îi dă învăţătură fiului de împărat, cel ce află de la seraf că toţi oamenii, după un vechi mit strămoşesc, au stele în cer care pier la moartea lor, el însă nu are, căci Marele Creator a pus în el semnele geniului: „Cum toate-s el şi dânsul în toate e cuprins/Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins” ¹ „Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine/O lume e în lume şi în vecie ţine” a spus Seraful fiului de împărat. Condiţia Magului implică necesitatea cunoaşterii Cuvântului, a valorii sacrale a acestuia, pe care a avut-o la originile sale. Cuvântul naşte formula magică a eternului: „În fruntea lui e strânsă un ev de-nţelepciune, /Viaţa lumii toate în minte-i a-ncăput” ¹.

Acesta este Magul, rupt de lume, izolat de gândirea efemeră, imortalizat în vreme ce îşi are sălaşul pe Muntele Pion (Kogaion, Axis mundi), ţinut de o frumuseţe sălbatecă, ca cea a munţilor Daciei. El este cunoscător şi paznic al legilor divine care dirijează armonia cosmică.

În zborul lui prin spaţiu, purtat de stea, fiul de împărat este asemenea luceafărului, plutind ca solomonarii, prin „cer de stele”¹;  el a devenit apoi călugăr ascet, visând la o dulce vedenie, pe care bătrânul mag promite s-o aducă la viaţă, prin puterile sale miraculoase.

În „Odin şi poetul”¹ autorul îşi doreşte să întâlnească  în mare „Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei”¹ şi imaginează un dialog cu Odin, frate cu Zamolxe şi cu Decebal ce-l întreabă  ce mai face regatul său „ce Dacia se numea”¹  şi de cetatea lui Sarmisegetuza. Poetul o vede strălucitoare, „cu pietre scumpe, ca de granit” prin coroana regelui (simbolizând Dacia viitoare) şi îi vorbeşte de de căderea romanilor („Rumunculi”). „Ca un luceafăr am trecut prin lume”¹ spune Eminescu, bardul, lui Odin şi evadează în visul de iubire cu o zână a mării, proiectând astfel o posibilă fericire.

Legătura transcendentală dintre Eminescu şi spiritul dacic, susţin mulţi cercetători că are la bază situarea vechii sale case de la Ipoteşti pe o casă dacică.

Decebal, fiu „al Daciei vechi”³ figură legendară, luptător pentru libertatea Dacilor, este evocat în poemul dramatic „Decebal”³  impresionează prin caracterul său. El, căruia  Roma îi plătea tribut, stăpânea o ţară întinsă. Decebal spune că, deşi învins, povestea neamului de dac va pătrunde în cartea de istorie. Decebal compară cu marea Dacul, care-i când „un diluviu….când murmuire”³, o infinită armonie:„Astfel e dacul. El se avântă-n luptă /El luptă… apoi piere”³. El îl avertizează pe regele iazigilor, prieten al romanilor, Iaromir, că, dacă Dacia cade, toate popoarele dornice de cuceriri vor năvăli în Roma, căci Dacii sunt cei care au pornit dezastrul ei. La confruntarea dintre Daci şi romani participă şi zeii Daciei, înfruntându-i pe ai duşmanilor, apoi retrăgându-se în mare („Zeii daci ajung la marea ce deschide-a ei portale,/ Se reped pe trepte nalte şi cobor în sure hale” ³), îşi continuă existenţa în mediul acvatic, printre atlanţi. Fiinţa supranaturale, „zmeii Daciei”³ se implică în conflict. Decebal impresionat de jertfa Dacilor, îndurerat de soarta neamului său, cu părul albit subit, rosteşte un blestem cumplit asupra romanilor: „Zeci de secole urcarăţi, zeci de secole să cădeţi/Viaţa voastră să nu fie decât o lungă cădere!/Cum aţi omorât voi un popor, astfel să muriţi şi voi!”³ şi alege să moară cu demnitate. Într-o variantă prezentată pe scenă la Chişinău, după un scenariu de Mihai Prepeliţă, este inclusă şi poezia „Rugăciunea unui dac” bătrânul dac fiind chiar, „Sânge al lui Burebist”³, Diurpaneu, regele ce i-a încredinţat lui Decebal conducerea Daciei şi care-l înfruntă pe Traian, spunându-i: „A dacilor sămânţă niciodată/Nu se va pierde pe pământ, mărite Împărate!” ^3. El  îi cere pacea Daciei, dar, văzând dezastrul adus de romani, îşi doreşte  intrarea în „veşnicul repaos”³ prin extincţia totală, contrară concepţiei Dacilor ce se cred nemuritori şi cere de la Demiurg chinuri cumplite: „Până-oi uita durerea şi voi putea să mor¹”.  Poezia începe cu evocarea a mitului creaţiei, prezent şi în gândirea strămoşilor noştri, asemenea versurilor din Scrisorea I:

            „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

            Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,

            Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,

            Căci unul erau toate şi totul era una;

            Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată

            Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,

            Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:

           Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”

          Demiurgul, spune poetul: „El este moartea morţii şi învierea vieţii!” cum credeau Dacii despre destinul lor, dirijat de  Zamolxe. Mulţi eminescologi cred că prin această poezie, Eminescu şi-a anticipat moartea, fiind un vizionar:

                                       „Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
                                       Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,

         Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,

         C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,

         Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,

         Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –

         Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...

         Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

         Străin şi făr' de lege de voi muri – atunce

         Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,

         Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,

         Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,

         Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,

         Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!”

Iată cum evocă Eminescu raiul Daciei eterne:

                                      „Ăsta-i raiul Daciei veche-a zeilor împărăţie;

                                     Într-un loc e zi eternă, ­ sara-n altu-n vecinicie,

                                     Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;

                                     Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei

                                     După moarte vin în şiruri luminoase ce învie ­

                                     Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai.” ¹

Eminescu a scris o epopee lirică a mitului dacic, îndrăgostit de trecutul glorios al poporului român. El rămâne, „steaua polară a literaturii române”⁹ „expresia integrală a sufletului românesc”¹⁰ şi „soarele literelor româneşti”⁵ care „şi-a asumat statutul etnic de dac”⁵ şi „a lăsat testamentar credinţa în necesara asumare a condiţiei etnice superioarei civilizaţii dacice străbune”⁵.

Bibliografie şi note:

1)Mihai Eminescu – „Poezii şi proză”, Editura Cartea Românească”, 1974;

2) Mihai Eminescu – Opere, vol. IX, XII; Ediţie criticã întemeiatã de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980;

3) Mihai. Eminescu –  „Opera dramatică. Lucrări originale” Editura Vestala, Buc.2001 p 29;

4)Gheorghe Gavrilă Copil – Revista Noi. Dacii”, nr.87, 2016;

5)Gheorghe Bucur–„Mihai Eminescu şi asumarea statutului etnic  de dac” Dacia magazin, nr.84, 85,  dec., 2012, ian. 2013;

6)Lucia Olaru Nenati – Revista „Adevărul Moldovei”, aprilie, 2016;

7)Mihai Popescu – „Eminescu şi „părintele istoriei” „Dacia Magazin” nr.108, 109, dec, 2014;

8)Radu Mihai Crişan – „Eminescu interzis. Gândirea politică” Editura Tibo, Bucureşti, 2009;

9)Ştefan  I. Stăiculescu – „Mihai Eminescu, Steaua Polară a literaturii române”, revista „Dacia magazin” nr.96, 97, decembrie, 2013, ianuarie, 2014;

10)Theodor Codreanu – „Eminescu incorect politic”, Editura Scara Print, 2014.

11) Ioana Petrescu, în  Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poeticã, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 1978, p. 52.