Poeți contemporani în Regal eminescian: Claudia Bota

Claudia Bota - București

Iubirea e un zbor înaripat 

Teluricul cântă prin dulcea atingere

Prin glasul care e o trecere a vremii,

Amurgul se lasă ca o vale a plângerii

La înseratul popas fără de înfrângere.  

Te-am privit prin geamul închis  

Iar lumina diamantie s-a prelins, 

Dimineața când viața mi s-a rescris,           

Iubirea Ta nemărginită a-nvins.  

Am zâmbit senin și clar 

Când iubirea a venit ca un dar,

Te-am privit prin ape tulburi,

Preschimbând durerea din adâncuri.     

Iubirea e un zbor înaripat,

În care și moartea s-a crispat. 

Alungă-mi trupul plin de sete, 

Și dă-mi aripile prezente.   

Să ajung spre înaltul Tău mister

Vreau să nu mă topesc,

Te doresc aici lângă mine,

Ființă plină și divină.    





 Cu Eminescu-n gând

Eminescu mi-se adună

Printre lacrimi şi suspine ,

Codrii amorţiţi răsună,

Parcă l-ar ţinea de mână.

                              - Tu eşti dor şoptit cu viaţă

                              Zise un stejar pribeag;

                              Cântecul de dimineaţă

                              Ce-mi trezeşte doru-n prag.

                                                            Şoaptele se scurg în vremuri

                                                            Însă regele n-aude

                                                            Pare dus acum pe gânduri

                                                            Doar cu muza-i ne surâde.

                                                                                     

Iar la Putna-şi vede locul

Lânga Ştefan domn cel Mare

Unde arde mereu focul

Cu ruga fără-ncetare.

Ieri, azi, mâine şi de-a pururi

Cari prin el ne regăsim ,

Să-i cântăm cu drag ecouri

Căci prin el mereu trăim.                                                                                    

                                                                                     

           

                             Până când?

                       Trup învechit în sânge,

                       Istovit fiind în apăsare,

                       Sufletu-ți fidel din născare

                       Te ridici ca și-un rege.

                                       Om căzut într-un ungher de istorie,

                                       Culegându-ți fala ta pierdută-n glorie,

                                       Devenit un rob al păcatului

                                       Jucând piesa, tragedia veacului.

                                                  Până când, până când, vei sta în beznă?

                                                  Printre guri de lupi flămânzi ce-ți cer

                                                  Al tău suflet plămădit din lumina cea divină,

                                                  Și târându-te-n tină ai ales să fii stingher.

                                                                 Până când în iarna  grea, inima îți vei purta?

                                                                 Într-o lume care a umbrit lumina ta 

                                                                 Tu zidit după Chipul și Asemănarea Sa

                                                                 Nu te-ndepărta, căci osândă îți vei afla!