 |
| Vasile David - Roma, Italia |
În umbra lui
Eminescu
Durerile din case se scurg pe-nguste uliți,
Privirile pierdute s-au prefăcut în suliți,
Ne tot luptăm cu dorul din sensul mărginit
Noi, triste picături în ochi de infinit.
Ai scris cu stea de geniu pe-al vieții noastre cer
Și ne privești cu milă din colțul tău stingher.
Rămâne nenăscut lumescul ce-ai visat
Când pe planetă, astăzi, e-un sărac și-un bogat,
Unul mănâncă aur, cu-arginturi se adapă
Iar cel sărac nu are nici după ce bea apă!
E-o diferență mare-ntre săraci și-mbuibați...
Tu, îți doreai odată ca ei să fie frați.
Cum nu cuprinde ochiul genunea și înaltul
Nu ai să-i vezi la masă stând unul lângă altul
Într-o orânduire mai grea ca în pădure
Azi, cel sărac l-alege pe cel bogat să-l fure!
La umbra ta rămânem cu toți triste umbre,
Făpturi mumificate trăind vremurile sumbre...
Azi, când s-a uitat rușinea, când a prins curaj și teama
Feciorul își ceartă tatăl, fiica-și pălmuiește mama,
Când ai spus atât de multe, nimic nu mai e de spus
Azi, iubite geniu-al nostru, toate sunt cu fundu-n sus.
„Somnoroase păsărele” s-au rărit prin cuiburi
rare
Că pădurile semețe abia se zăresc în zare,
„Codrul codrulețul” tău e mataforă de-acum,
El a fost tăiat cu ură, ars și transformat în scrum...
Patria, iubita țară, scumpa vatră strămoșească
Este singură, bătrână, puțini sunt s-o mai iubească,
Să vină geniul nostru să răpească
Fiindcă noi, urmașii tăi, epigoni cu versu-ncet,
Ne-am îndepărtat de țară ca de-un lucru desuet.
Plângem noi, străini de țară, plânge țara fără noi,
Doina ta e încă vie, dăm ca racii înapoi
Dezbinați, uitați de soartă între două veșnicii,
Tu nu ai dorit vreodată asta dulcei Românii.
Ești dar din daruri sfinte lăsat de Dumnezeu
Unui popor smerit și trist ce te făcură zeu!
S-or naște universuri când universul trece,
Luceafăr vei rămâne, nemuritor și rece!
Pe cerul rubin
Oceane de stele îngheață-n strânsoare,
Pe cerul rubin,
Se flutură-n vânt, pe-o rază de soare,
O petală de crin.
În steaua-ți de vis se naște căldură
Din stoluri de cer,
Fiori de lumină, purtate de-o bură,
Se-ngrop în mister.
A ta umbră mișcă, pe pisc de genune,
Mulțimile reci,
În geniul tău alb s-a născut o minune
Ce arde pe veci.
Un cosmos trecut prin mintea-ți eternă
Se scaldă pe-un nor,
Prin raiuri de vis, prin umbra infernă,
Plutit-ai ușor.
Se-ascunde în noi durere și chin,
E simț pământescu' ,
Pe cerul rubin, o petală de crin
Ești TU, Eminescu...
 |
| Grafică, Mihai Cătrună |
Să vină bardul
Să vină Eminescu, să ne spună
Ce mai dorește dulcii Românii,
Când adevăru-a devenit minciună
Și peste țară-s vrajbe și mânii.
Să vină bardul nemuririi noastre
Să ne îndrume cu mierosu-i vers,
Căci EL plutește pe-un poem de astre
Și ne umbrește din alt univers.
În doină nouă neamul românesc-
Noi am uitat de limba strămoșească
Și de pământul apostolicesc.
Să vină Eminescu să ne vadă
Cum facem de planton pe la străini,
Cum codrul de-altădat' e o livadă,
Un luminiș cu ghimpi și mărăcini.
Să vină bardul ce străluce' zarea-
De-un timp noi suntem niște bieți actori,
Ne-mpleticim, nu mai vedem cărarea
Și-avem cerințe de multe scrisori.
Să vină geniul nostru să grăiască
Cum am distrus și trunchi și ramură,
Iar peste scumpa Țară Românească
A mai rămas un plâns de flamură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu