 |
| Nicolae Vălăreanu-Sârbu - Sibiu |
Luceferii pe raze se
cobor
Nimic în lume nu e cum a fost
Mirosul fânului cosit s-a dus,
A mai rămas un singur avanpost
Întins pe tavă, sufletu-mi adus.
La ceasul iernii când se visează
Tăceri în cuvintele uitate,
Dorinţa-n flăcari la amiază,
Sparge clipe de singurătate.
Nu-s zăpezi, e secetă-n stele
Doarme visul pe poteci pierdute,
Fantome închise în castele,
Se luptă închipuind redute.
Noi plecăm pe drumuri ocolite
N-avem aripi vrednice de zbor,
În inimi puternic răscolite
Luceferii pe raze se cobor.
La steaua-mi veşnic norocoasă
Mă înfăşor în lumină rece,
Iubito, eşti azi cea mai frumoasă
Mă umpli cu timpul care trece.
Mirosul fânului cosit s-a dus,
A mai rămas un singur avanpost
Întins pe tavă, sufletu-mi adus.
La ceasul iernii când se visează
Tăceri în cuvintele uitate,
Dorinţa-n flăcari la amiază,
Sparge clipe de singurătate.
Nu-s zăpezi, e secetă-n stele
Doarme visul pe poteci pierdute,
Fantome închise în castele,
Se luptă închipuind redute.
Noi plecăm pe drumuri ocolite
N-avem aripi vrednice de zbor,
În inimi puternic răscolite
Luceferii pe raze se cobor.
La steaua-mi veşnic norocoasă
Mă înfăşor în lumină rece,
Iubito, eşti azi cea mai frumoasă
Mă umpli cu timpul care trece.
 |
| Grafică, Mihai Cătrună |
Destin ingrat
Trec stele prin
pălăria destinului
nişte gloanţe oarbe,
frânturi de poezie, plopi în inima unei femei;
fac insuportabil freamătul şi se sinucide.
Cine să-i plângă frumuseţea
când luceafărul s-a stins pentru totdeauna,
iar pământul a consimţit despărţirea ?
Nici păsări cu aripi de înger, nici porumbei călători
nu le mai aduc veşti unul de la altul,
aruncaţi ca o frânghie în fântână
ori căzuţi sub uitare,
n-au vreme pentru durerea care urmează.
În ochii lor ard stele cum ard băieţii reginelor
de dorinţa încoronării,
aşa se ivesc şi mor regii cuvântului,
puşi sub ghilotina de ne-nţeles a lumii.
nişte gloanţe oarbe,
frânturi de poezie, plopi în inima unei femei;
fac insuportabil freamătul şi se sinucide.
Cine să-i plângă frumuseţea
când luceafărul s-a stins pentru totdeauna,
iar pământul a consimţit despărţirea ?
Nici păsări cu aripi de înger, nici porumbei călători
nu le mai aduc veşti unul de la altul,
aruncaţi ca o frânghie în fântână
ori căzuţi sub uitare,
n-au vreme pentru durerea care urmează.
În ochii lor ard stele cum ard băieţii reginelor
de dorinţa încoronării,
aşa se ivesc şi mor regii cuvântului,
puşi sub ghilotina de ne-nţeles a lumii.
 |
| Grafică, Mihai Cătrună |
De ce plopii erau fără soţ?
De ce plopii erau
fară soţ?
Sunt singur
gata să urc scările,
să mă dau pe topoganul femeilor.
Odata rotunjiţi sânii uneia m-am trezit cu păcatul în sân,
nu cred în păcat aşa cum nu cred în cuvânt
mai mult cred în nemoartea morţii
decât în trăirea vieţii.
Femei goale trec prin faţa ochilor în fiecare zi
mult mai multe decât în realitatea concretă
dar cele care mă încântă sunt nudurile sculptate ori pictate
au ceva inefabil ce nu au femeile dezbrăcate
fiecare în parte.
Ele sunt simple făpturi din viaţă
găsite pe străduţele desfundate ale oraşului
pline de miasme, câini vagabonzi şi desnădejde.
Vreau ceva să mustească din miezul pietrei,
să cânte în inima lemnului
cu dragoste,
singurătatea să fie pusă pe note,
s-o cânte femeile singure
şi să mă caute.
Doamne, dacă tot ne strângi perechi,
de ce plopii erau fără soţ
când trecea Eminescu?
Ori el era nepereche?
Sunt singur
gata să urc scările,
să mă dau pe topoganul femeilor.
Odata rotunjiţi sânii uneia m-am trezit cu păcatul în sân,
nu cred în păcat aşa cum nu cred în cuvânt
mai mult cred în nemoartea morţii
decât în trăirea vieţii.
Femei goale trec prin faţa ochilor în fiecare zi
mult mai multe decât în realitatea concretă
dar cele care mă încântă sunt nudurile sculptate ori pictate
au ceva inefabil ce nu au femeile dezbrăcate
fiecare în parte.
Ele sunt simple făpturi din viaţă
găsite pe străduţele desfundate ale oraşului
pline de miasme, câini vagabonzi şi desnădejde.
Vreau ceva să mustească din miezul pietrei,
să cânte în inima lemnului
cu dragoste,
singurătatea să fie pusă pe note,
s-o cânte femeile singure
şi să mă caute.
Doamne, dacă tot ne strângi perechi,
de ce plopii erau fără soţ
când trecea Eminescu?
Ori el era nepereche?
 |
| Grafică, Mihai Cătrună |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu