 |
| Adina Velcea- Grecia |
Anamorfoză
Eu te iubesc
cu toată puterea minții mele
Născută din
adâncul ce-ascunde murmur tragic
Când în
tăcerea nopții apari ca o chemare
A unui
fantomatic tărâm poetic magic.
Privirea-mi
te cuprinde, te mângâie, te cere;
O, palidă
nălucă, cum plânge-n versuri pana
Când îți
creez conturul cu frenezia-mi vie
Ca prin a ta
ființă să-mi vindec pe veci rana.
A nopții esti
stăpână și te slăvesc cu-ntreaga
Simțire
înfrânată ce trupului dă viață
Că pe
întinsul rece și hâd al existenței
Mi-ești clipa
de visare ce-n beznă mă răsfață.
Te-așez pios
în slovă, te scriu cu-nverșunare
Și te închid
în fila ce-și tremură visarea
Ca ultima
vibrare a unui glas ce strigă
Secunda
irosită când se deșteaptă zarea.
Sfârșitul e
aproape, dar vreau să gust nectarul
Din trupul tău
extatic cu-o patimă nebună,
Să te cuprind
în mine și-n spasmul încleștării
Să uit că
noaptea trece și totul e minciună.
Mai știi tu vara-aceea...
Mai știi tu
vara-aceea în care ne iubeam
Și ceru-și
presărase azurul în priviri?
Ne mângâia
tăcerea și orice gând aveam
Plutea ca o
petală în zbor de heruvimi.
Mă legănai în
lanul privirilor duioase,
Halucinant de
tandre, atingeri și mister,
În tresăriri
de clipă, tristețea-și lepădase
Haina de
lacrimi roasă când s-a-nălțat la cer.
Ne cununase
vara semnând pe o hârtie
Poemul de
iubire din sufletul vrăjit.
Inelul de
logodnă?... un vers de poezie
Înfășurat pe
deget, ca dorul înfrunzit.
Deasupra
noastră luna își picura argintul
Și surâdea în
taină, voios, un clopoțel,
Iar
noaptea-nfiorată semnase legământul
Cu o steluță
mică, drept piatră la inel.
Dar zările
viclene pândeau cu ochii tulburi,
Ascunse-n
jungla crudă a răului uman
Și încolțiră
șoapte, și îndoieli, și gânduri
Aduse de
furtuna unui destin dușman.
Azurul din
privire e azi doar amintire,
În inimă pustiul
a-nfrânt orice avânt,
Lăstarii de
iubire sunt morți în cimitire
Și moartea-și
cere dreptul la ultimul cuvânt.
Dar undeva o
lira își cântă dorul verde
Ca un Orfeu
din vremuri, rătăcitor prin veac,
Prin lujerii
speranței uitarea-ncet se pierde,
Un corb își
frânge zborul în flori de liliac.
În șopot
curge ziua, iar noaptea se răsfață
Prin câmpul
plin de stele-n oglinda de la geam,
Și te întreb,
iubite, cu glas de dimineață:
Mai știi tu
vara-aceea în care ne iubeam?
De câte ori,
iubite
- De câte ori, iubite, din cer tu te-ai prelins
Pe geana mea înlăcrimată în urma unui vis...
Nici stelele nu au puterea de-a lumina ca tine
Căci tu eşti cel ce poate durerea să-mi aline...
De câte ori te-ascult în gânduri ce nu tac,
Te caut cu privirea şi cât de mult îmi plac
Sclipirile de stele din ochii tăi senini...
În noaptea vieţii mele sunt raze şi lumini.
De câte ori în noapte am rătacit pe drum,
Te-am căutat prin valuri şi prin ecou postum
Sperând să-ţi cad în braţe, iubite, şi-apoi iară
Să reclădim din resturi o nouă primavară.
De-mi dai din nou iubire prin lacrimi vii de cer
Eu pe altarul vietii drept jertfă mă ofer.
Şi-ntreaga mea făptură luci-va-n veşnicie
Ca ochi aprins al nopţii pe bolta cenuşie!
„- Să fie oare-aievea?... sau visul se aprinde
Când ochiul nopţii vine şi dorul să-mi colinde?
Tot cerul viu
clipeşte privind duios, acuş,
Lumină cum dau lunii din palmele căuş.
Eu îţi alin tristeţea şi rănile-ţi pansez
Şi stelele pe ramuri în noapte ţi le-aşez.
Şi pot, iubita mea, prin farmec şi mister,
Durerea ta adâncă în mine s-o transfer.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu