Sofia-Doina Gavrilă - Iași

         Când rostesc Eminescu

Când rostesc Eminescu, abia îl șoptesc

Numele tău barde, Luceafăr îngeresc,

Murmurând ca pe o sfântă rugăciune

Versul plin de farmec și înțelepciune.

Cinstind toată iubirea strânsă în cuvânt,

Și-ți cânt adesea, mai am un sigur dor,

Cu ramuri am împletit… pat lângă izvor.

Din ram de tei să-ți fac mândră cunună

Și un sfânt loc pe-a dacilor columnă,

Am pavat cu inimi calea spre infinit

De vei porni spre steaua care-a răsărit.

Aduceri aminte vor troieni cu flori

Lăcașul tău în cântec de privighetori,

Și lacrimi vor cade peste al tău mormânt

Iar toamna te va plânge cu ploaie și vânt…

De rostiți Eminescu, șoptiți în taină

Magicul cuvânt ce ne-a adus faimă,

Prin el s-a născut luceafăr românesc
Azi în versul meu toți românii te slăvesc!

                                                      Ninge peste tine teiul meu iubit

                                                         Ninge peste tine iubit tei nemuritor,

                                                         Bădiță Mihai, de tine ne este tare dor!

                                                         Umbra ta e-n toate și-n orice cuvânt,

                                                         Domnul Eminescu, cu drag eu te cânt!

                                                         Se-așează peste ramuri steluțele mii,

                                                         Te-aștept din negurile vremii să revii,

                                                         Prin blânda adiere a vântului poznaș,

                                                         Se scutură zăpada, la vechiul tău sălaș.

                                                Ninge peste tine teiul meu cel drag…

                                                Luceafărul a pășit peste-al lumii prag,

                                                Coroana-ți auresc sclipiri diamantine,

                                                Ah iubite Eminule, ce dor ne e de tine!

                                                Se vor naște iarăși planete sau alt soare

                                                Un Luceafăr la fel nicicând nu va răsare

                                                Privind sfântul tei mereu să ne amintim,

                                                Numele lui cu drag românii să-l cinstim.

                                   E domnul poeziei cel dintâi și cel din urmă,

                                   Pe fruntea înaltă-i așezăm a laurilor cunună,

                                   În versul nostru cel umil îi închinăm poeme,

                                   Sub teiul său acum nins, aștept să ne cheme.

                                   A fost o dată ca-n povești, a fost ca niciodată,

                                   Un tânăr bard din Ipotești cu vorba prea-înaltă,

                                   Care de mult scrie în cer doar slove de iubire,

                                   Din Iașul drag îi dăruim acum, iubire și cinstire.

                                   E iarnă și ninge ca-n poveste pe vechile alei,

                                   Doar eu și Veronica așteptăm sub bătrânul tei.

                                   Te-om aștepta iubite până-n ziua când teiul tău

                                   Ne va purta-n cer, cu mir sfânt în parfumul său.

                                                                                  Eminescu

 Eminescu nu mai poate fi,

numai un simplu nume,

pentru că este un Luceafăr

în lume cu renume,

ivit pe cerul României,

cu dulce grai și vorbă,

apărut într-un anume loc,

într-o Moldovă,

leagăn de doruri

și de codri,

într-un arhaic Ipotești,

cu minunate păduri

de goruni și izvoare,

plin de albastră floare ...

Un adolescent frumos

cu ochii mari și negri,

privind visător                                                                                         

”La steaua care-a răsărit”,

întrebându-se ,

„De ce nu-mi vii„

când rugininește frunza prin vii,

îndrăgostit de parfumul de tei

ce floarea-și ningea pe alei.

Pe lângă plopi fără soț,

adesea el trecând,

comoară sfântă ne-a lăsat,

cântând iubirea pe pământ.

Astăzi de-acolo de unde ești,

să ne veghezi Luceafăr blând,

nemuritor în ceruri,

nemuritor pe-acest pământ,

o candelă noi ți-om aprinde

sub teiul tău cel sfânt!