 |
| Zaharia Mioara - Râmnicu Sărat |
Eminescu cel nemuritor
Din ramuri luminoase-ai ridicat
Cununa veşnicie-ai ȋnălţat:
Tu Eminescu cel nemuritor
Ai legănat în cântece de dor
Lumina
stelelor.
Când plopii fără soţ te-au ajutat
Să cânți singurătatea în oftat,
Tu Eminescu cel nemuritor
Ai stins pe lanţul munţilor
Tot focul
muzelor.
În codrul de mătase ai visat,
Izvorul cu poveşti te-a mângâiat;
Tu Eminescu cel nemuritor
Ai strâns în stoluri de fiori
Tot dorul
frunzelor.
Când lacul liniştit te-a inspirat
Când luna cu idei te-a luminat,
Tu Eminescu cel nemuritor
Te-ai ridicat în cerul aştrilor
Cu tolba cu
„Scrisori”.
Cu zâmbetul în braţele tristeţii
Ai luminat lacrima tinereţii;
Tu Eminescu cel nemuritor
Ai subjugat adâncul norilor
Cu vraja
viselor.
Când pana-n foc ai transformat
Pe slove sânge-a picurat;
Tu Eminescu cel nemuritor
Ce-a scris balade cu amor
Lumina pământenilor.
Steaua lui
Eminescu
Din întuneric, se prelinge luna
Sfioasă ca un văl de borangic;
Se mişcă liniştea... se-aude steaua
Sub care Eminescu-a strălucit.
Şi clinchetul izvorului năuc
Strecoară teamă-n întuneric;
Când frunzele se joacă cu lumini
Copacii meditează-n întuneric.
Din zborurile diafane spre lumini
astrale
Un sfânt a rupt geniul universal
Spre-al dărui înveşmântat în trudă
Românului cu inima de jar.
Viteaz şi ne-nfricat creştin
Apărător confraţilor români
A înmuiat în raza unei toamne
Iubirea lui eternă de străbuni.
Căci dragostea de ţară și iubită
I-a-nsângerat durerea-n infinit,
Ce mult visată...dorinţă ne-mplinită
Zadarnic dor în tot ce a iubit.
În primăvara vieţii a dăruit
Comori eterne înmiresmate,
Comori ascunse-n racle de argint
Cu mir de ceruri venerate.
Dar prinţul codrilor trăieşte
În ţara binecuvântată cu români
În fiecare inimă curată
Un Eminescu prinde rădăcini.
 |
| Grafică, Mihai Cătrună |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu