 |
| Ion Ionescu-Bucovu |
Eminescu a rămas în ochii noștri ca un
colos care odată cu trecerea timpului devine uriaș, precum piramidele egiptene.
La nașterea lui, Dumnezeu a fost darnic cu el, înzestrându-l precum pe zei, cu
cele mai alese însușiri. El a fost și este un ORFEU al românilor, câtându-le
suferințele, iubirile și dorurile lui ancestrale. Muzicalitatea versurilor lui
este intraductibilă, cantabilitatea lor alunecă spre bocet și romanță. Rămânând
un magister perpetuus pentru noi, Eminescu se identifică cu Luceafărul străbătător
de timp și spații, „ aceste lumi eterne”, care nu pot fi înnegurate de trecerea
timpului. El stă alături de Homer, Shachespeare, Gothe, Dante, Pușkin, Hugo
etc, săltând poporul român din mocirla timpului. Vizionarismul său asupra
nației a fost și a rămas de o crudă actualitate. A veștejit rapacitatea
imperialistă a epocii, pe politicienii care au făcut umbră pământului, pe cei
ce i-au uzurpat țăranului drepturile. Poetul a fost și a rămas „o prezență
arhetipală benefică în desfășurarea de istorie și spirit ale neamului său”,
îmbrăcând „mii de forme, de ipostaze, care-l apropie de oricine îi rostește
numele și îi citește opera”.
Mihai Eminescu ne
aparține nouă, tuturor românilor. Cine îl atinge pe Eminescu, atinge fibra
nației noastre. Moartea lui a însemnat renașterea noastră. Adevărata poezie
începe cu el, el a fost Cristul care a descătușat lirismul din strânsorile
înaintașilor, din ofurile și ahurile Conăcheștilor și Văcăreștilor, din
văicărelile heliadiste, din versurile lui Bolintineanu și din poleiala
versurilor lui Alecsandri.
De la Eminescu
încoace limba română a căpătat aripi de vultur, înălțându-se ca o imensă cetate
imaginară în sufletul nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu