Roxelana RADU
România
Motto:
„Să vizitezi Maramureșul e ca și cum ai intra într-o poveste, sau ai păși înapoi în Europa medievală." (The Telegraph, 2013)
În localul cochet și curat din micul orășel aflat pe malul stâng al râului Buzău, ne-am adunat câțiva prieteni în jurul unei mese, ne-am dezlegat baierile inimii și râdem zgomotos, povestim cu poftă și ne amintim despre tot felul de istorii și lumi demult trecute. Afară e o zi grozavă de început de primăvară, soarele încălzește toată suflarea, și brusc înțelegem frumusețea uitată a vieții - sporovăiala fără grijă lângă o sticlă de vin, sinceritatea prieteniei, bucuria revederii, și slalomul printre idei care ușor-ușor se transformă într-un veritabil brainstorming.
Discuția e aprinsă, subiectul e unul generos - regizori și filme celebre, convivii mei sunt parteneri redutabili de discuție, niște boemi "cu ștate vechi" (cum spunem noi, românii) în cultură/carte/cinematografie/scris, ...ce mai tura-vura, ascult fascinată tot ce se discută!
Momentul în care prietenii mei aduc vorba despre regizorul Mircea Mureșan și-al său film celebru „Pintea haiducul" este declicul care îmi răscolește amintirile și mă va duce cu gândul la călătoria pe care am făcut-o cu ceva timp în urmă, în Țara Maramureșului. Și pe care am să v-o povestesc și vouă, în cele ce urmează.
...........................................
Era în preajma Paștelui, mă îndreptam spre Bârsana, unde urma să petrec sărbătorile pascale. Din Bărăganul prăfuriu în care viețuiesc de când mă știu și până în Maramureș știu și până în Maramureș, astfel că am făcut popas pentru o noapte în Sighișoara, și-a doua zi am plecat dis-de-dimineață către destinație. Crezusem că am vizitat cam tot ce e de vizitat în țara asta frumoasă, dar curând aveam să-mi dau seama că nu e deloc așa. Bunăoară, Năsăudul a fost o surpriză pentru mine, nu știu să fi văzut ținut mai frumos ca acesta, a fost prima dată când l-am străbătut și mi-a rămas în memoria afectivă ca un colț de rai, ca o zi însorită de duminică.
„Mărie, Mărie, ia să-mi spui tu mie/ Care floare-nfloare, noaptea pe răcoare/ Floarea crinului și a dorului/ Astă floare-nfloare, noaptea pe răcoare"... se-aude în mașină vocea lui Dumitru Fărcaș - el însuși fiu de moroșan, și cântecul lui de dragoste ne-așază pe dată sufletul în matricea culturală potrivită cu locul în care ne aflăm.
Șoseaua urcă în pantă pe nesimțite, astfel că la un moment dat ne trezim undeva sus, pe acoperișul lumii. În fața noastră este o poartă imensă din lemn pe care scrie „Bine ați venit în Maramureș ".
Dincolo de poartă ni se deschide în fața ochilor un peisaj mirific: munți, coline, și păduri verzi, care sprijină Cerul pe umerii lor. Nu peste multă vreme ajungem la pensiunea unde avem rezervare. Lemn, cergi de lână, ceramică dacică, scoarțe țărănești, icoane pe sticlă odihnindu-se sub ștergare din pânză de casă albă ca spuma laptelui - cam așa arată camerele pensiunii. De pe geam se vede râul Iza și o pajiște pe care se plimbă tacticos niște berze fandosite, iar undeva în depărtare se ghicește turla înaltă și inconfundabilă a mânăstirii Bârsana.
Călătoresc de mulți ani în țară, dar este prima dată când gazda ne așteaptă cu mâncare caldă, și cu gogoși pufoase calde, atunci pregătite. Am stat câteva zile bune acolo, dar niciodată n-am putut să o conving pe Măriuca - așa cum ne-a rugat să-i spunem, să ne aducă mai puțină mâncare. Și poate merită spus faptul că în tot timpul petrecut acolo, n-am văzut nici un produs alimentar cumpărat din comerț, totul era pregătit în casă, începând cu pâinea coaptă pe vatră, continuând cu felurile de mâncare și ter- minând cu deserturile. Pe masă am avut în permanență carafe de lut smălțuit pline cu suc de mere făcut de gazde, din merii aflați în livadă. Am observat că în timpul zilei o fetiță de vreo 11 anișori făcea curat în camere, iar în sala de mese cel care aducea mâncarea, strângea masa și dădea cu mătura era un băiat de vreo 14 ani. Nu mică mi-a fost mirarea când mi s-a spus că sunt copiii gazdelor, că fac treburi gospodărești zilnic, cu sarcini precise, înțelegându-se din ochi, cu seriozitate, fără vorbe de prisos.
***
Suntem în Budești, căutăm biserica din lemn Sf. Nicolae, aflată în patrimoniul UNESCO. Când spui „biserică din lemn" te gândești la o bisericuță sfioasă, surată mai mică a bisericilor clasice mari, construite din cărămidă și betoane. Uite că n-a fost așa, ne-am trezit în fața unei adevărate catedrale din lemn, de dimensiuni considerabile, apreciată de cercetători ca una din cele mai mari construcții medievale din Maramureș.
La intrare se cumpără bilet, muzeografa ne dă toate explicațiile necesare, aflu că biserica nu este vizitată doar de elevi aduși volens-nolens aici de profesori, ci și de turiști tineri cu educație, dornici să-și cunoască istoria.
Biserica adăpostește o colecție de icoane pe sticlă, o colecție de icoane vechi pe lemn, zugravii de subțire și-au dat întreaga măsură a talentului lor și pictura murală este una deosebită, realizată în culori deschise care "cântă și cheamă ochiul", cum spun cronicarii. Pe un perete al bisericii se află cămașa de zale și coiful lui Pintea, haiduc legendar al Maramureșului.
„Aaiii, dară Pintea n-o pieritu/ da' un pic s-o hodinitu...", pe dată îmi amintesc și îngân încetișor vestita baladă populară a lui Pintea, cântată cândva de și mai vestita Anuța Tite.
Poate sună pueril, poate patriotismul nu mai este "la modă", dar privesc în jurul meu și ascult istorisindu-ni-se despre faptele de vitejie ale haiducului și-mi dau seama că toate astea fac parte din mine, din minereul meu uman, și îmi sunt însemnate cu fierul roșu pe suflet. Pentru totdeauna.
***
„- No, dacă nu meri să vezi Săpânța, nu poți zîce că ai fo' în Maramu'...!", spun localnicii.
Așa că am plecat mai departe, către Săpânța. Nu știu la ce m-oi fi așteptat, dar ce-am găsit a fost o dezamăgire imensă. Păcat de biserica dinăuntrul cimitirului vesel, al cărei acoperiș îți ia ochii cu frumusețea culorilor sale. Păcat de Cimitirul vesel însuși, unic în Europa, adevărat muzeu în aer liber, cu vestitele citate inspirate din cultura dacilor - renumiți pentru faptul de a întâmpina moartea cu bucurie. Păcat de albastrul crucilor care rivalizează cu seninul cerului (celebrul albastru de Săpânța), păcat de unicitatea și originalitatea creației populare aflată acolo. De jur împrejurul cimitirului trotuarele sunt pline de tarabe unde se vând tot felul de obiecte de calitate îndoielnică sub masca înșelătoare a afișelor "suveniruri" și "autentic", este aici un kitsch monstruos, care te lasă fără aer...! Câte nu s-ar fi putut face pentru a pune în valoare locul ăsta, și noi în schimb îi sufocăm măreția cu tot felul de fake-uri și plastice și chinezării...!?!
Cu adevărat însă, merită vizitată biserica Săpânța Peri, despre care se spune că are cea mai înaltă turlă din lume. Cu adevărat aici și-au dat mâna bunul gust, simplitatea, bunul simț, eleganța. Lemnul din care e construită, piatra pe care e așezată, sfioșenia cu care privește spre cer, liniștea care o înconjoară, toate acestea desăvârșesc armonia dintre sacru si profan, dintre Cer și Pământ.
***
„- Cea mai mare victorie a comunismului a fost crearea omului fără memorie, a omului cu creierul spălat, care nu trebuie să-și amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism”. Îmi vin în minte cuvintele Anei Blandiana.
V-ați dat seama,desigur, că suntem la Memorialul victimelor comunismului și al Rezistenței. Să povestești ce ai văzut acolo este o adevărată provocare, nu cred că poți găsi cuvinte care să redea realitatea. Iar realitatea asta este diferită pentru fiecare dintre noi, depinde de percepția personală a fiecăruia, de educație și gradul de cultură, de empatie și toleranță.
În esență, știm cu toții că Memorialul este amenajat ca muzeu, în fosta închisoare politică din Sighet, am citit cu toții despre atrocitățile comise acolo, despre faptul că peste o sută de personalități (foști miniștri, istorici, politicieni, academicieni, jurnaliști, militari) au fost încarcerați acolo și unii dintre ei au sfârșit prin a fi uciși de regimul torționar.
Însă una e să citești, și alta e să vezi! Să vezi celulele fără lumină, într-o beznă de nepătruns; sau celulele de un metru pătrat cu pereții căptușiți cu sârmă ghimpată astfel că oricum s-ar fi mișcat deținutul era străpuns din toate părțile, în felul ăsta fiind obligat să stea numai în picioare până la epuizare; să vezi instrumentele de tortură; paturile de fier fără saltea, fără pături, pe care dormeau în frigul și igrasia din celule; să citești cuvintele de batjocură la adresa Fecioarei Maria și a lui Iisus Hristos, pe care erau obligați să le repete permanent, pentru a li se distruge credința. Este de neimaginat ce orori s-au petrecut acolo, ce minți bolnave au putut născoci tot felul de metode de degradare morală, locul este un adevărat zid al plângerii, aici și-au găsit sfârșitul personalități ca Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Gheorghe Brătianu, dar și anonimi care au fost victime ale regimului comunist.
Pe ei se sprijină România de azi, și nu trebuie lăsat să se aștearnă uitarea peste adevărul acesta! Ar trebui prevăzută în programa școlară obligativitatea vizitării Memorialului, pentru ca toate astea să nu fie uitate și nici să nu se mai repete vreodată.
Nu am putut vizita decât primul etaj, n-am fost în stare să merg mai sus, mi s-a făcut rău fizic văzând tot ceea ce v-am povestit. Am ieșit din clădire și am observat în capătul străzii un monument - un cui imens din piatră vrând probabil să sugereze celebra afirmație că la Sighet s-a agățat harta în cui. Acolo își fac poze turiștii, e punctul de atracție și amuzament general al vizitatorilor.
Amplasarea lui, însă, în vecinătatea Memorialului, mi s-a părut o lipsă totală de inspirație, o basfe- mie chiar, și nu mi-a putut sugera nimic altceva decât piroanele cu care au fost răstignite victimele se- curității pe crucea istoriei.
***
„- Hristos a-nviat! Adevărat a-nviat!" ...răsună glasurile preoților și ale sutelor de credincioși aici, la slujba de Înviere, în biserica mânăstirii Bârsana. De prisos să vă povestesc despre frumusețea locului,
n-aș ști de unde să încep și cu ce să sfârșesc, n-aș găsi cuvintele potrivite, atât de frumos e întreg ansam- blu monahal! Ceva-ceva însă, tot vă voi spune.În dimineața zilei de Paști, am avut surpriza să găsesc la intrarea în biserică, o masă plină cu păhă- rele de plastic cu capac, inscripționate cu logo-ul mănăstirii, în care era anafură. Grija mai-marilor bi- sericii ca toți cei care treceau pe-acolo să primească Sfânta Împărtășanie, m-a impresionat peste mă- sură. Atenția pentru detaliu - ca bucățelele de pâine sfințită să fie puse în pahare de plastic speciale, cu capac, iarăși m-a impresionat.
Lecția „Luați și mâncați, acesta este trupul Meu...!", mi-a fost predată acolo, făcându-mă să-mi conștientizez micimea condiției de muritor și măreția miracolului Învierii, totodată.
Mânastirea Bârsana și-ale ei vestite plăcinte cu varză îmi vor rămâne amintiri dintre cele mai fru- moase. Cum frumoasă amintire îmi este și-acum ( pe unul din pereții camerei) icoana pictată pe
sticlă, înfățișând pe Maica Domnului cu Pruncul, realizată în atelierul mânăstirii, frumoasă și scumpă - desigur ca orice obiect handmade, dar pe care n-am ezitat să dau puținii bani pe care-i mai aveam în buzunar.
Seara, la pensiune, a urmat cina festivă, un adevărat ospăț, cu bucate împărătești preparate de gazde, cu băutură făcută "în casă" cum se spune, cu program artistic de cântăreți și dansatori maramureșeni. Ușor-ușor ne-am prins și noi, turiștii, în jocurile populare specifice zonei, care fascinează prin bucuria și pofta de viață pe care le transmit. Privind acum în urmă, vă spun cu mâna pe inimă că nu știu să fi pe- trecut vreodată un Paști mai frumos ca acela!
Dimineață am plecat la plimbare, era a doua zi de Paști, pe stradă femeile erau îmbrăcate în costume populare, priveam cu câtă mândrie mergeau și-și purtau portul și-și vorbeau vorba, așa cum ne-au învățat părinții și bunicii neamului nostru românesc. Și m-am gândit că nici nu poate fi altfel acolo, în vatra Țării, și-a românismului. Acolo, la porțile Cerului.
***
Sticla de vin s-a terminat, timpul a trecut pe nesimțite, Soarele a plecat în nesfârșita căutare a Lunei cu care nu se va întâlni niciodată, amintirile s-au depănat și-au încălzit inimile prietenilor lângă care m-am aflat pentru câteva ore cât o veșnicie de bunătate și lumină. Fusese o zi care m-a împlinit mai întâi la un eveniment literar în urbea trufaș culturală numită Râmnicu Sărat, și care m-a desăvârșit sufletește mai apoi, într-o clipă de tandrețe a prieteniei, cum poate nu ți-e dat să întâlnești de multe ori în viață.
