 |
| Ion Ionescu-Bucovu, Râca, jud. Argeș |
(167 de ani de la
naștere)
Eminescu a apărut pe solul românesc ca o
sămânță rodnică la o răscruce de timpuri când limba română își căuta vadul ei
spre modernizare. Scăpase din rigorile Școlii Ardelene care o ciuntise și-o
transformase într-o păsărească de ciunisme și pumnisme, încerca să se lepede de
exagerările cosmopolite franțuzite și căuta să se debaraseze, datorită lui
Maiorescu, de „beția formelor fără fond”. Tocmai abandonase alfabetul chirilic
și Academia, în frunte cu Alecsansdri, încerca să găsească noi sunete și litere
pentru ciudatele sunete și semne slave care nu existau în limba latină. Dacă
citești procese-verbale din ședinșele Academiei referitoare la ortografie, îți
dai seama câtă luptă s-a dus pentru stabilizarea alfabetului nostru.
Acum apărea Eminescu. Precum un Dante pentru
italieni, care a făurit limba italiană modernă, un Goethe pentru germani, care
a dat un nou suflu limbii germane, sau un Shakespeare pentru englezi,
creatorul limbii engleze moderne, Eminescu este făuritorul limbii române
literare.
Eminescu a deschis ochii pe „Lepturaliul” lui Aron
Pumnul, de acolo i se trage dragostea lui nețărmurită pentru poezia
înaintașilor. Poezia „Epigonii” este o ilustrare a tot ce știa el despre
înaintașii lui pe care-i laudă fără rezerve, față de contemporani. Dar
venea cu o înzestrare nativă din copilărie când îndrăgise eresul popular,
„cuvântul ce exprimă adevărul”.
„Nu
noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, va decreta Eminescu…
„Limba și legiele ei dezvoltă cugetarea.” Încă din copilărie, Eminescu a fost
marcat de puterea și vraja cuvântului. El știa, din experențele cu teatrul, că
ritualurile, slujbele religioase, magia șamanilor, descântecele mamei, oratoria
văzută prin Parlament, spectacolele dramatice, toate se întemeiau în primul
rând pe cuvânt ca ipostază a magiei sunetelor. Cunoaștem cazul lui Orfeu care a
îmblânzit fiarele cu cântecele sale. „La început a fost cuvântul”- a decretat
Evanghelistul Ioan. Limbajul a constituit și constituie adevăratul miracol uman
și fără el nu e de conceput nici un act de cunoaștere.
Limba
națională imprimă structuri sufletești specifice, orientează și organizează
viziuni asupra lumii. Eminescu zicea că „ spirit și limbă sunt aproape
identice, iar limba și naționalitatea asemenea” și „numai în limba sa omul își
pricepe inima pe deplin” „Copilul nu învață numai a vorbi corect, el învață a
gândi și a simți românește”. Eminescu credea atât de mult în muzicalitatea
limbii române, încât o identifica, pur și simplu cu muzica: „Limba e muzica
celui mai mare maistru al ei, muzica nu e decât limba română pusă-n
muzică.” Eminescu descinde în poezie și în lume direct din Paradis, din Logos.
Paradisul lui a fost Limba Română. Magia cuvântului a coincis la el cu glasul
mamei depănând povești, Dorul lui nemărginit de mai târziu este alergarea
neistovită, prelungită spre căldura Logosului. El corelează dragostea maternă
cu Logosul. Cuvântul la el e „dulce”, e „miere”, e „vrajă”. Magia cuvântului
iubitei este cheia de la poarta Paradisului:
”Tu tremuri,
tu cauți, tu murmuri, tu râzi,
Cu glasul tău
dulce tu raiu-mi deschizi”
Cuvântul
iubitei este umbra gândurilor poetului: „Umbra
gândurilor mele/ Era dulcele-ți cuvânt.” Sau „Vorba ta-i ca
lamura de miere” sau „Ah, brațul tău rotund e alb-se lasă/ Cu
grație pe umeri-mi-privesc/ În ochii tăi, în fața ta- în gura jună,/ S-ascult
uimit la vorba ta nebună1”.
„Una
din marile mulțumiri ale vieții lui –ne mărturisește Slavici- era să
steie de vorbă, să-și deie pe față gândurile și să ispitească și pe alții, fie
aceștia oamneni pe care-i socotea mărginiți, ceea ce în adevăr și erau.” Așa au
fost Slavici, Caragiale, Creangă, dar și sacagii, precum Nicolae Mihu de la
Blaj sau ciobanii și stuparii lui din copilărie.
Eminescu
e un maestru al alchimiei verbale. Dacă Dante a urcat din Infern în Paradis,
Eminescu a lunecat din Paradis în Infern. Drumul parcurs de poet a fost greu,
el a luptat pentru o limbă națională modernă în „contra stricătorilor de limbă”
de orice soi. El se detașează însă de limba timpului care se constituise.
Sparge tiparele sintaxei și împinge limba înainte. Corectitudinea limbii nu e
bătută în cuie. Limba e un fenomen viu, el reînvie cuvântul vechi, lustruit,
dîndu-i-se valori noi (vezi crivat), comparația și metafora capătă la el
accente dintre cele mai îndrăznețe. Aurul și argintul, aceste metale rare,
prezente în poezia eminesciană, sunt substitute ale „cuvântului miere.”:
„Când torsul
s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe
ape și aur în aer”
Argintul
și aurul ca magie erotică și verbală aparțin iluziei de tip romantic. Mai
târziu, când va aluneca spre Infern, epitetele se îmblânzesc, sintaxa se
limpezește, fraza devine marțială. „Din mii și mii de vorbe consist-a voastră
lume” sună sumbru, un strigăt în pustiu, într-o lume jovoală, carnavalească,
nedispusă să ia în seamă semnalul de alarmă al unui spirit lucid, care lua
totul în serios. „Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?”- se întreabă el
dezamăgit. Pătura superpusă este simbolul degradării limbajului. Când va ajunge
ca ziarist în Parlament, el va vedea că politica este un vast ținut al
pălăvrăgelii și al minciunii. „Scrisoarea a-III-a” este un potop grandios de
invective la adresa „ panglicarilor în ale țării”.
Am
vorbit puțin dintr-un Eminescu care trebuie reinventat. Generația tânără,
care-l exclude aproape total din preocupările ei, ar trebui să se aplece cu mai
multă credință asupra acestui Orfeu românesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu