 |
| Violetta Petre - Constanța |
Îţi plângem versul şi acum
Ne priveşti
de sus, Emine şi ne vezi fără de cărţi;
Doar „un
singur dor” mai plânge după floarea dintre bălţi -
- „Nuferi
galbeni” ce îmbracă lacrima din ochii trişti,
Că nu te
putem vedea. Numai stelele, de mişti.
Cerul se îmbracă-n
versuri şi poemele se tem
Că mai plouă
câte-o filă, ce nu-ncape în sistem
De atâţia
filozofi care scuipă pe hârtie
Şi metafore
ne mor aşteptând, în vers, să fie...
De-ai vedea
cum, peste punct, paranteza se mândreşte
Şi o virgulă
scăpată, dintre lanţuri, o pândeşte
Să n-o vadă,
că doar ea, din tot neamu-a mai rămas;
Ce noroc pe
tine, Prinţe, că nu vezi, cum nu au glas.
Nicio
rimă-ncrucişată, nici amorul unei stânci.
Ştiu că tu,
acolo-n ceruri, tot singurătăţi mânânci
La o margine
de codru, în oglinda unui lac
Unde muzele-s
pitite în adâncuri, şi cum tac
Să nu le
prindă hingherii, să le ducă în exil,
Ele vor să
zăbovească, chiar în suflet de copil,
Când cutreierai pădurea şi-adormeai lângă izvor
Şi de
somnu-acela dulce, ştim că şi acum ţi-e dor.
Au trecut
toţi anii tineri, „plopii-s fără soţ” şi-acum
„Şi de câte
ori”, Emine, noaptea te-a uitat pe drum!
Ai prins
luna-n palma dreaptă şi Luceafărul n-a vrut
Niciun mâine
să mai vină peste azi. Şi te-a durut
Când
simţit-ai „floare-albastră'' că s-a dus de lângă tine.
Epigonii,
împăraţii, ţi-au furat fără ruşine,
Ce-ţi era mai
drag pe-atuncea, şi aştepţi şi-acum un dor
De corola cea
albastră, de parfumul florilor...
Ştim, că ne
priveşti de sus dintr-o toamnă care doare
Când ne
plouă-aşa de des, cu flori de mărgăritare;
Din
noianu-acela alb, poezia înfloreşte,
Fiecare
vers 'l-aud şi din cer ne emineşte...
 |
| Grafică, Mihai Cătrună |
Miroase-a tei, Emine
Miroase-a
tei, Emine şi florile suspină,
Uitându-se
spre ceruri, de unde cerni Lumină;
Poemele prind
viaţă, nemuritoare stele,
Când le
atingi cu fruntea şi treci pe lângă ele.
Cuvântu-ţi
înfloreşte în noi ca-ntr-o grădină
Chiar dacă
vremea trece şi îl îmbracă-n vină;
Tu să n-ai
nicio teamă, ţi-s nuferii pe lacuri!
Şi-acolo vor
rămâne, tot galbeni, peste veacuri.
Pe câmpuri,
floare-albastră mai zburdă încă vie,
Încă-ţi
trăieşte teiul, şi ce melancolie
Pluteşte
printre ramuri, atâtea ramuri goale!
Nu mai au
flori şi frunze, doar versu-ţi e pe poale.
Cobori pe-un
val de mare! E tot aici şi-aşteaptă
Să o alinţi
în versuri, să o dezmierzi c-o şoaptă.
Luceafăr
fantomatic, din universu-ţi rece,
Ai dezlegat
enigma secundei ce se trece.
Şi ai ajuns
la steaua, ce-a răsărit pribeagă.
A fost o cale
lungă? Eternitatea-ntreagă
Te-a-mbrăţişat
cuminte în codri de aramă;
Aici, doar
amintirea pădurilor te cheamă.
Şi plopii
toţi, cei singuri, i-a dărâmat furtuna
Dar paşii tăi
suna-vor, pe lângă,-ntotdeauna...Emineşte-ne pre noi!
Eşti plecat
pe unde-albastre, cine ştie unde cânţi?
Tu Luceafăr,
printre astre, fruntea lumii o descânţi.
Şi ne este
dor de tine şi de nuferii din lac
Şi de teii
tăi în floare şi de mările ce tac...
Praf de stele
ninge astăzi peste lume, peste noi
Şi îţi
prindem versul tainic sub cupola ta de ploi
Să nu-l ude
nicio toană, să nu-l scuipe niciun corb
Că ţi-e
versul azi, în doliu şi ţi-l cântă doar un orb...
Poezia cea
minune, ce-nflorea în noi cândva
E călcată în
picioare şi-o stâlceşte cineva
În
batjocură...ce doare când necine-aici, ciudat
Îţi înjură
poezia şi o-ngroapă în păcat...
Bieţi nebuni,
orgolii, Doamne, nu îi vezi, nu-i simţi ce vor?
Să ascundă,
să omoare-un Eminescu...Şi cum dor
Şi cum strigă
amintirea şi lumina cea de sus
Când
nelegiuiţii-alungă un Emin înspre apus!
Dar nu moare
Eminescu, deşi printre noi nu e;
Tu cu versul
tău ne-ncântă şi mai emineşte-ne
Şi trimite
înspre lume, tot ce ai şi să mai scrii
Printre
îngeri, cu lumină! Noi te-om aştepta să vii!
Să ne dai
măcar o clipă de emoţie şi vise
Noi lăsăm şi
uşi deschise şi ferestre neînchise
Poate, pe o
rază blândă vei mai ''coborî în jos''
Tu poetul nepereche,
tu cu versul tău frumos!
 |
| Grafică, Mihai Cătrună |
Eminescu n-a murit
Ninge cerul
peste toate, cad poeme printre noi -
Albe păsări
călătoare, fără casă, fără ţară;
Câte-un vers
ninge Copoul, în formaţie de doi,
Teiul abia
stă-n picioare, un Luceafăr să apară.
Piatra tace
pe alei, să-i audă pasul moale;
În păduri,
izvoare-aşteaptă, fruntea să îi răcorească,
Marea s-a
oprit la ţărm, cu ghiocul prins de poale,
De iubiri, de
Veronica, Eminului să-i ghicească.
„Floare-albastră” îl aşteaptă de-o vecie şi mai mult;
Se zăreşte
primăvara îmbrăcată-n strai de gală,
Nuferi
galbeni stau cu vara peste creştet mai demult,
Ploile adapă
versul şi de-njurături îl spală.
Toamna, glas
dă ruginiei frunze-aşa cum el a vrut,
Când în
lumile tăcerii a plecat, să se-odihnească;
Steaua de la
răsăritu-i, dintre noi a dispărut
Ca, de
dincolo de ceruri, printre stele să renască.
Eminescu n-a
murit, este-n fiecare floare!
Dimineţile
se-mbracă în poeme de lumină;
Astăzi să-l
primim în inimi, umbra lui din noi răsare
Şi doar
Domnul să îl ierte, de-a avut, cumva, vreo vină!
 |
| Grafică, Miihai Cătrună |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu