Poeți contemporani: Ana PODARU - poezii de iarnă

Ana Podaru - Anglia

Viscolul și lacrima 

Brrr, crapă pietrele-n cărare osândite de-aspru ger,
Iarna asta-i numai țurțuri atârnați de-un colț de cer,
Baba-și scutură cojocul peste sate, munți și văi,
Mai trosnește-un lemn în sobă în săracele odăi.

Cergile miros a molii-mbălsămate-n naftalină,
Caii înhămați la sănii se-opintesc fără hodină,
Un țăran cu-o cușmă roasă strânge hățurile-n mâini,
După sanie aleargă mârâind vreo șapte câini.

La fereastră se arată un copil îmbujorat...
Într-o curte-un om bătrân crapă lemne-ngrijorat, 

Cumpăna de la fântână scârțâie când bate vântul,
A-nghețat în ciuturi apa și în inimă... pământul.

Vacile mugesc în grajduri, crapă țâțele nemulse,
Boii au slăbit de foame, carele-au rămas neunse,
Mămăliga are coajă... săul oilor e rece...
Viscolul, prăpăd în cale-i, numărata-mi zile, zece.

Pomii îmbrăcați în gheață-și osândesc chircite ramuri,

Flori de gheață nemiloasă înfloresc timid pe geamuri,
Pe obrazul unei mame curge-o lacrimă sărată...
Numai ea în miezul iernii nu îngheață-i prea curată.

                                      Ninge peste urma potcoavelor de cai

                                        Ne ninge peste urma potcoavelor de cai
                                        Dă-mi mână ta, iubito, să înfruntăm nămeții
                                        Când fulgii de zăpadă-s ca florile de mai
                                        Peste obrazu-ți rumen, un scut în fața ceții,

                                        Să alergăm, iubito, prin castele poieni...
                                        Lăsând în urma noastră iubirea prin zăpadă
                                       Să cerem fericirii încă atâtea ierni...
                                       Cernite cu nectarul de fulgi ce-au dat să cadă,

                                       Cu mânjii laolaltă să înfruntăm troiene
                                       Să nu ne fie teamă de viscol sau de ger,
                                       Voi săruta făptura-ți când fluturi iar din gene
                                       Și păsări mari de pradă dintr-o privire pier,

                                       Doar umbrele de aripi de înger prin omăt
                                       Și urmele de pași lăsat de noi pe drum,
                                       Hai să dansăm, iubito, de tine să mă-mbăt
                                       Topindu-mă ca fulgul pe buza ta, acum,

                                       Și ninge peste urma potcoavelor de cai
                                       Aceasta este iarna ce ne-o doream iubito,
                                       La fel ca-n primăvară când florile de mai
                                       Ne mai ningeau odată...iubirea am găsit-o...

         


Zăpezile de ieri

-Unde sunt zăpezile de ieri?...
Când ne jucam din zori până-nserat,
Nimic din ce-am trăit și ne-a fost dat
Nu e la fel, nici nu mai poți să ceri.

Îmi amintesc copiii-mbujorați
Ce chicoteau pe pârtia de sus,
Cu bulgări de zăpadă se băteau,
Acele vremuri parcă au apus.

Făceau din neaua albă oameni, fețe
Și uzi fiind la mâini ce tremurau,
Dar fericiți în jurul lor cântau,
Făceau din săniuțe, trenulețe.

În jurul sobei seara lângă vatră
Ne depăna bunica amintiri,
De sărbători veneau feciori la poartă
Și se nășteau vremelnice iubiri.

Iar seara se-adunau bătrâni la clacă
Torceau cântând, fuior, după fuior,
În jurul lor erau copii de-o șchioapă
Și ascultau vrăjiți povestea lor.

Când vântul troienea zăpezi pe sate
Iar gerul desena flori în ferestre,
Noi zgribuliți ne strecuram în noapte,
Să-i facem mamei glume, nebunește.

Mi-e dor de iernile de-odinioară,
Mi-e dor adeseori să fiu copil,
Aș vrea ca amintirea să nu doară,
Pășesc în vreme, trecător, umil.