desprinse sunt de toamna cea rebelă,
le răscolesc ușor în parc cu pașii mei,
printre copaci ce împletesc crengi în dantelă.
Tresar la adierea vântului hulpav
și-un foşnet sec ajunge la ureche,
este tot vântul furios, cu-al său nărav,
ce răscolește totul fără de pereche.
Scrutez adânc acum pe ceru-ndepărtat
și mă alint sub razele de soare,
privirea e atrasă de-un nor înnegurat
ce s-a ivit din neant azi în zare.
Pornește gândul meu pentru o clipă,
și cuget cum se scurge viața mea,
iar în adânc de inimă mi-e frică
că mult umbrită este soarta-mi grea.
Și totuși cred că toamna e pricina
cu bruma ce pe frunze şi-a lăsat,
sunt sigur că doar ea își poartă vina,
căci ce ador mai mult s-a-ndepărtat.
Tresar de câte ori adie vântul,
o frunză sau un zbor de porumbel,
se ştie de când Lumea și Pământul,
că vântul toamnei-i mai mereu rebel.