Departe eşti copilărie, versuri Constantin Gavrilescu

Departe eşti copilărie
şi cât de-aproape totuşi eşti
în iarna care ne îmbie
spre lumi frumoase ca-n poveşti.

Mă uit acum pe geam afară
cu ochi miraţi şi larg deschişi,
cum fulgii lin în aer zboară
în jocul lor frumos, destinşi.

La dansul lor galeş privesc,
iar ritmul lor alert mă cheamă
să-i simt atunci când se-nteţesc,
topindu-mi-se-ncet în palmă.

Departe sunt acum de lumea
când alergam de zor voios
în lung şi-n lat mai toată vremea,
prin neaua așternută jos.

Mă-ntorc acum cu nostalgie
în timpul când copil eram,
trăind cu-aceiaşi bucurie
minunea iernii de la geam.

Departe eşti copilărie
şi cât de-aproape totuşi eşti
în iarna care ne îmbie
spre lumi frumoase ca-n poveşti.

Să fii pe veci iubita mea, versuri Constantin Gavrilescu

Deschisă-o să te las ferestră,
să-mi intre dorul tău iubire,
să-mi fie-n suflet, ca şi-n glastră,
un trandafir ca o minune.

Tu laşi privirea să pătrundă
spre efemerul larg, lumesc,
de acolo, din eter să vadă,
că visul nopţi-l îndrăgesc.

Un mugur dulce de iubire
a încolţit în mintea mea,
numai să vrea a ta simţire
să fii pe veci iubita mea.

Deschisă o s-o las mereu
să intre dorul tău la mine,
fereastra sufletului meu,
să fie veşnic pentru tine.

Eu las amorul să-ncolţească,
esenţa dragostei lumeşti
în suflet înfocat să-mi crească,
ca tu pe veci să mă iubeşti.

Azi, nu mai vreau nimic din viaţă, versuri Constantin Gavrilescu

Azi, nu mai vreau nimic din viaţă,
Stau bine-n carapacea mea,
Sunt mulţumit, natura mă răsfaţă,
Şi-mi dă ce ieri, iubita nu-mi dădea.

Nu vreau a spune că mi-e bine,
Dar nu duc lipsă de nimic,
Sunt fericit şi făr' de tine,
Iubirea astăzi s-a topit timid.

Nu vreau să-ntoarcă timpul înapoi,
Şi nici să spui o clipă că am vrut,
Să fim din nou iar amândoi
Vrăjiţi de un amar sărut.

Nu vreau nimic din ce-am avut cândva,
Rămână totul simplu vis de-o noapte,
Iar dacă totuşi s-ar schimba ceva,
Un nou amor aş vrea s-alint în şoapte.

Azi, nu mai vreau nimic din viaţă,
Stau bine-n carapacea mea,
Natura-mi spune că-ntr-o dimineaţă,
În inimă, un alt om voi purta.

Aşa ai fost ... , versuri Constantin Gavrilescu

Aşa ai fost de când te ştiu,
Cu vânt în păru-ţi tineresc.
Nu pot a sta fără să scriu,
Că anii trec... nu se opresc.

Privea şi soarele la tine,
Cu raze gingaş te-alinta,
Iar eu doream de a-ţi rămâne
Alături, toată viaţa mea.

Aşa ai fost de când te ştiu
Frumoasa visurilor mele,
Nu pot a sta fără să-ţi scriu,
Că eşti ca luna între stele.

Priveam la lună şi la tine,
Privea şi luna către noi,
Priveai şi tu şăgalnic către mine,
Iubirea se-nfiripă-n doi.

Aşa ai fost de când te ştiu...
Trecut, prezent în doru-mi viu
Nu pot a sta fără să-ţi scriu...
În suflet mi-as sădi pustiu.

Ce e amorul?, versuri Constantin Gavrilescu

Ce e amorul?
E fericirea sufletului ce se-nalţă
Când e iubire pentru-o viaţă,
Lăsând aprins în inimi dorul.

Din jarul dragostei curate
Se-ncinge focul, iar privirea,
Contemplă-n clipă fericirea,
Ce vrea ca să rămână în eternitate.

Ce e amorul?
E jar aprins şi e dorinţă,
Ce-ţi freamătă întreaga fiinţă,
Când dezgolit se lasă trupul.

Pătrunde viaţa-n contopire,
Prin amalgamul de mişcare,
Se va mai naşte iar o floare
Să crească, pentru a dărui iubire.

Ce e amorul?
E suflul ce aduce împlinire,
Şi bucură întreaga fire,
Ştergând din cerul sufletului norul.

Nimic nu este nou sub soare,
De mii de ani e-n legea firii,
Ca pradă să te laşi iubirii,
Cu patimă şi cu ardoare.

Sunetul iubirii, versuri, Constantin Gavrilescu

Din ritm de muzică răsare
Nemuritorul şlagăr mult iubit,
Ce se înalţă către cerul mare
Pe loc el devenind un mare hit.

Prin voce dulce cristalină,
Fiori fierbinţi în inimi el degajă,
Emoţia transmisă-o să rămână,
De-a pururi prinsă ca-ntr-o vrajă.

Şi ca mereu... de fiecare dată,
Să nu vă fie cu mirare,
Că şlagărul născut odată,
Rămâne-va o încântare.

Din ritmul muzicii răsare,
Nemuritorul şlagăr - hit.
În galaxia sunetelor oare,
Nu este germen de iubit?

Pe boltă când apare Luna
Îndrăgostiţi se-nlănţuie în dans,
Ce vor aşa ca să rămână-ntruna
Pe drumul vieţii pas cu pas.

Răsună sunetul iubirii
În inimile-aprinse de amor,
E însă-şi într-o lege-a firii
În suflet el s-aprindă tainic dor.

Ochii tăi, versuri Constantin Gavrileascu

Ochii tăi...
sunt inima mea,
flămândă de a pătrunde
prin vene, în ritm accelerat.

Ochii tăi...
au puterea
iubirii, de a deschide
fiorii dragostei făr'de păcat.

Ochii tăi...
sunt visarea
din noaptea dragostei, unde
iubire veşnică am jurat.

Ochii tăi...
sunt pulberea
de stele care cade
pe amorul mult visat.

Ochii tăi...
au puterea
magică, verde,
de a lecui amorul neâmpăcat.

Să n-aveţi teamă de-a iubi, versuri Constantin Gavrilescu

Vă las să pribegiţi prin stele
S-alegeţi calea pentru vise,
În nopţi, să croşetaţi dantele,
Din iţe de amor să faceţi plase.
Să împletiţi din dragoste poveşti
Cu Feţi frumoşi, Ilene Cosânzene,
Pe bolta cerului să vă plimbaţi,
Să prindă cheag iubirea care vine.
Vă las imaginaţia să zburde
Când cerul nopţii este făr'de nori,
Luceafărul şi Luna pot doar vede
Cum liberi sunt ai dragostei fiori.
Să n-aveţi teamă de-a iubi.
Pe cer sunt îngeri ce vă ocrotesc,
Atunci când Luna doarme liniştit,
În răsăritul zilei, asta ei doresc.
Vă las să pribegiţi prin stele,
Indiferent de calea ce-aţi ales,
Şi chiar de dorurile-s grele,
Să nu uitaţi de-amorul ce-aţi cules.
Răsune-n noaptea care vine
Cântul iubirii care a rămas,
Regina nopţii ne va spune
Tumultul dragostei, în fiecare ceas.

Visele sunt vise, versuri Constantin Gavrilescu

Da. Visele sunt vise...
Din noapte vin şi-n noapte pleacă,
Nu toate sunt însă frumoase...
Cum oare Doamne să ne placă?

De pe tărâmuri neumblate
Ne-aduce vântul uneori furtună, noapte,
Ce ne răstoană-n nopţile deşarte,
Din care suferinţă-o să rămână.

Căci are şi norocul un sfârşit...
Dacă prin viaţă treci şi n-ai iubit,
Rămâne-n urmă visul ne dorit
În toamna amintirilor, la asfinţit.

Totul în viaţă este trecător...
Făr' de speranţă, fără visul cel de taină,
Este păcat să treci prin viaţă fără dor,
Căci doamna cea cernită te va lua sub haină.

Numai să vrei, versuri Constantin Gavrilescu

Uneori,
ochii par să plângă
de fericirea împlinirii.
Tu, ai zărit că lacrima
ce se prelinge-ncet
curgând din adâncuri,
încearcă să convingă
punând pecete
cu sărutul iubirii.

Uneori
pasiunea,
lasă gurii flămânde
să atingă focul.
Numai să vrei,
pe cărări de iubire
să laşi deschisă
uşa bucuriei,
să îţi pătrundă sufletul,
într-o dulce agonie.

Fata morgana, versuri Constantin Gavrilescu

Trăiesc o dramă. Un coşmar.
E doar un vis? Nu am habar.
Alerg pe câmp dar nu am ţintă.
Ce poate fi? Ce mă frământă?

Nici orizontul nu mai este
ce-a fost odată o poveste.
Priveam în zare cu speranţă
că voi găsi o altă viaţă.

Căci orizontul care-i infinit,
mereu mi-a dat speranţă de iubit.
Spre el m-am dus, însă m-a amăgit,
fiind imens, şi fără de sfârşit.

E ca-n deşert de la căldură.
Te simţi sfârşit, dar nu se-ndură,
iluzia te trage molcom către ea;
Fată morgană care nu te vrea.

Traiesc o dramă. Un coşmar.
E doar iluzie netoată...
Fata morgana este un calvar,
La ea nu vei ajundge niciodată.

Născut-ai fost ca să iubeşti, versuri Constantin Gavrilescu

Zâmbind vom spune că e bine
că te-ai născut ca să iubeşti,
de nu e dragoste pe lume
este păcat să mai trăieşti.

Putem avea întreaga viaţă
iubiri de vis nepământeşti,
ce ne-or trezi de dimineaţă
ca trupul iar să-mi dăruieşti.

Şi tot aşa noapte de noapte
trăind emoţii pământeşti,
să spunem iarăşi printre şoapte
născut-ai fost ca să iubeşti.

Iar eu mereu privind la tine
frumoasa mea ca din poveşti,
să îmi doresc de-a fi cu mine,
ca sufletul să îmi tămăduieşti.

Am fost cândva... , versuri Constantin Gavrilescu

Am fost cândva-ntr-o viaţă anterioară
Cel mai frumos boboc de trandafir,
Într-un serai unde căldura te doboară,
Sunt mândru că am apărut pe fir.

Din mângâierea caldă-a razelor de soare
Am prins de-ndată viaţă şi culoare.
Şi-ncet, încet, sub aripa ocrotitoare
Crescut-am repede, frumos şi mare.

N-a fost uşor, dar am crescut cu fală
Pân' să fiu rupt şi dus la şcoală.
M-au tot pândit primejdii, dar am triumfat,
Ţepii mi-au fost soldaţi, şi ei m-au apărat.

M-a apărat seraiul de vântul cel turbat,
Ploaia acidă, grindini, nu m-au afectat.
Pe mine toţi m-au îngrijit cu sârg,
Nu m-au tăiat spre-a fi vândut la târg.

Am fost cândva-ntr-o viaţă anterioară
Cel mai frumos boboc de trandafir.
Şi-am să-mi păstrez candoarea ca şi odinioară,
Minunea denumită, boboc... de trandafir.

Ca un orfeu, versuri Constantin Gavrilescu

De dragoste vom ţine cont mereu,
vom înflorii în suflete tandreţea,
la fel ca fiul tracului, Orfeu,
cu lira, noi vom alunga tristeţea .

Să n-alergăm prin viaţa limitată,
gonind bezmetici şi convinşi,
că vom găsi iubire-adevărată
de care noi apoi să fim învinşi.

Dar cine ne va spune cum e bine
sau care este calea de urmat,
când drumurile par a ne rămâne
enigme, iar gândul este-nceţoşat?

Anevoios, mergând tot înainte,
luptând cu vremea-n pasul ei ştiut,
vom duce greul, paşnic şi cuminte,
ştiind până la urmă... ce am vrut.

De dragoste vom ţine cont mereu,
şi-o vom trăi în inimi cu tandreţe,
şi tot la fel, mereu, ca un Orfeu,
din liră, vom cânta în frumuseţe.

Am găsit iubirea, versuri Constantin Gavrilescu

Nu pot acum decât să spun,
că vin cu vântu-n adiere,
să-aduc din lume ce-i mai bun,
atunci când dragostea mi-o cere.

Printre şuviţe-ţi voi şopti,
curate vorbe de iubire,
până ce tu vei aţipi,
în linişte şi mângîiere.

Va fi fiorul aşteptat
de amândoi de-a lungul vieţii,
şi-al dragostei făr'de păcat,
ce s-a-ntâlnit din voia sorţii.

Nu pot să neg al meu destin,
cum nici destinul nu mă neagă,
şi-mi dă ca să trăiesc din plin,
în viaţă fericirea-mi dragă.

Acum când soarta a decis
să mă-ntâlnesc cu fericirea,
nu mai pot spune că e vis,
pot spune... am găsit iubirea.

Sus pe val, versuri Constantin Gavrilescu

Sus pe val, un strop zâmbeşte,
marea-i agitată toată,
vântul chiar de nu gândeşte
nu îi pasă de-a lui soartă.

Il ridică şi-l coboară...
când e sus, şi când e-n mare,
îi dă şansă bunăoară
să zâmbească până moare.

El, din creastă vede totul,
priveşte duios la mare,
până să sărute ţărmul
lung se uită şi în zare.

Sus pe val, stropul atinge
ceru' albastru maculat,
iară vântul îl împinge
către ţărmu-ntunecat.

Se menţine sus pe creastă
şi se joacă la chindii,
cât e viu, şi până moare,
ne-aduce doar bucurii.

Încet pe ramul de cais, versuri Constantin Gavrilescu

Constantin Nicolae Gavrilescu România A înflorit ca într-un vis o mică floare albă, cum doar în pomul de cais o vezi prinsă în salbă. Privirea-mi zburdă către ea şi o cuprind cu gândul, o las însă pe rămurea să o alinte vântul. Încet, pe ramul de cais, bobocii dau în floare, petale albe şi-au deschis, ce strălucesc în soare. Pe mândra mea eu o petrec să vadă floarea albă, şi-albinele ce zboar-n cerc cât ziua e de largă. A înflorit ca într-un vis o mică floare albă, curând va fi ca-n Paradis în astă Lume dragă.

Mi-e dor, versuri Constantin Gavrilescu

Mi-e dor de concediu
şi-aş vrea să-l petrec,
cu-amoru-n preludiu
în joc să mă-ntrec.

Să simtă iubirea
ce zace în mine,
că iarna e vremea
când dragostea vine.

Mi-e dor de plecare
la munte, vrăjit,
de dragostea mare
ce m-a împlinit..

De-alei troienite,
sub cerul din noapte,
de vise-mplinite
prin tandrele-mi şoapte.

Mi-e dor de-un concediu
cu zile senine,
să-mi fie remediu
în dorul de tine.

Am lăsat a mea iubire, versuri Constantin Gavrilescu

Drumu-i greu şi lung îmi pare
Când mă-ntorc din nou în ţară,
Am lăsat a mea iubire
Scumpa-mi mare, dar mă doare.

Marea e a mea mireasă
O iubesc de când mă ştiu,
Când mă-ntorc la mine acasă
Fără ea va fi pustiu.

Ce-o să fac atunci când noaptea
Mă voi duce la culcare?
Pân' să adorm, unde-i e şoapta?
Unde-i vuietul ei mare?

Drumu-i greu dar am plecat,
Făr' de-a ei îmbrăţişare,
Dar sunt însă împăcat,
I-am furat o sărutare.

Într-a zilei strălucire
I-am şoptit timid în glas:
Te iubesc. Rămâi cu bine!
Am plecat... tu, ai rămas.

Dacă valu-ar povesti, versuri Constantin Gavrilescu

Dacă valu-ar povesti
Ce bătut de soartă este,
Viaţa-ntreagă am citi
Doar a valului poveste.

El de vânt nu se fereşte
Şi se lasă-n voia lui,
Chiar de vântul îl loveşte
Şi-l zdrobeşte-n joaca lui.

Că e iarnă, că e vară,
Că e frig sau că e cald,
Nimic valul nu doboară
El se repliază-n fald.

Vâsla-l bate cu blândeţe
Barca însă-l taie-n două,
La vapor de-i dă bineţe,
Cu elicea-l sfarmă-n nouă.

Când furtună e pe mare
Se-nfoiază, se zbârleşte,
Şi-a lui mare revărsare
Doar la mal se potoleşte.

Dacă valu-ar povesti
Ce bătut de soartă este,
Viaţa-ntreagă am citi
Doar a valului poveste.

Ard în văpăi a mele gânduri toate, versuri Constantin Gavrilescu

Ard în văpăi a mele gânduri toate,
cu jarul dragostei din tinereţe,
timp mai avem să fie împletite,
să nu rămână loc pentru tristeţe.

Când Doamne timpul a trecut? Nu ştiu.
Gânduri au fost, dar astăzi nu mai sunt,
s-au spulberat cu vântul în pustiu ...
c-aşa e viaţa noastră pe Pământ.

Ard în văpăi zile de pacoste,
se-amestecă cu timpul ce-a trecut,
revin, cu şi mai multă dragoste,
dorind să am deja, alt început.

Din toamnă-mi voi trăi povestea
cu dor, şi plină de entuziasm,
şi voi reîncepe iarăşi dragostea,
ce-mi ţine acuma inima în spasm.

Ard în văpăi a mele gânduri toate,
cu jarul dragostei din tinereţe,
căci timp avem să fie împletite,
din nou duios, cu multă frumuseţe.

Din infinitul de iubire, versuri Constantin Gavrilescu

Din infinitul de iubire
un stop mi-ar fi suficient,
să am în suflet mulţumire,
şi echilibru permanent.

Ce est-un strop? E mai nimic,
ceva cantitativ neînsemnat,
care înlătură puternic,
durerea resimţită altădat.

Să crescă însă-ncet, imens,
ca valul ce loveşte ţărmul
când vântul furios l-a-mpins,
s-ajungă unde-mi este dorul.

Îmi arde inima-n iubire
cu jarul înteţit imediat,
doresc un strop de fericire,
în dragostea-mi far' de păcat.

Din infinitul de iubire,
dă-mi Doamne picul cel dorit,
s-alung-acea nefericire,
unindu-ne-n amorul infinit.

Atunci când ne vom şti destinul, versuri Constantin Gavrilescu

Când oare ne vom ştii destinul
și sufletul va fi-mpăcat,
cu cel ce stabileşte drumul
să ne ferească de păcat?

Când firul vieţii tumultoase
se depănă după mosor,
iar visele-s încă frumoase
și mai trezesc fiori de dor?

Atunci când ne vom şti destinul
vom şti şi calea de urmat,
și vom lăsa în urmă gândul
și freamătul cel disperat.

Pe drum, noi nu ne vom abate,
fiind larg deschis spre fericire,
făcut-a Dumnezeu dreptate,
calm, revărsând a Sa iubire.

Dar poate ne vom şti destinul
când viața ni s-a terminat,
și-n suflet vom avea regretul,
că-i prea târziu, şi am plecat.

Şi ninge iar, versuri Constantin Gavrilescu

Şi ninge iar,
acum, în primăvară,
cum numai iarna
doar mai ninge,
îmi pare chiar
că fulgul se prelinge,
să-l pot cuprinde-ncet,
în palma mea fierbinte.

Cu mintea-mi de poet
din nou las să se vadă
cum vor rămâne scrise
momente de sfârşit,
a iernii ce-are-acuma
de drept zile proscrise,
în versuri tumultoase
de netăgăduit.

Ai fost frumoasă Iarnă,
mereu la fel vei fi,
dar Primăvara doamnă,
de-aici te va goni,
să zbori spre lumi,
departe, unde ţi-e locul sfânt,
ca Primăvara iarăşi
să vină pe Pământ.

Şi ninge iar,
acum, în primăvară,
cu ultima zvâcnire
a iernii pe Pământ,
curând vedea-vom iarăşi
frumoşi muguri în floare,
ce va renaşte viaţa
cu tainicul descânt.

Călător pe praf de stele, versuri Constantin Gavrilescu

Călător pe praf de stele
trăiesc dorurile mele,
scriu cuvinte şi dezleg
vise ţes într-un întreg.

Nu mă satur de colind
galaxia mea e-n gând,
ziua doar mă pregătesc
cum la noapte o s-o iubesc.

Călător sunt zi şi noapte,
aud ale sale şoapte,
le percep ca o chemare
spre dragostea mea cea mare.

Fug, alerg cum fuge gândul,
ocolesc întreg Pământul,
spre iubirea mea cea dulce
ce-a rămas, nu se mai duce.

Călător pe praf de stele
trăiesc dorurile mele,
împlinind noapte de noapte
dragostea cântată-n şoapte.

Mugur de iubire, versuri Constantin Gavrilescu

Eşti mugurel firav pe ram,
Gingaş, plăpând, şi mititel,
Crenguţa are, dar eu n-am,
Atâţia muguri de mister.

Eşti un boboc de trandafir,
Ce-aşteaptă-n roua dimineţii
Să dea un altfel de sens vieţii,
Şi de aceea, nu mă mir.

Eşti ţelul fericirii mele,
Noroc că-n cale mi-ai ieşit,
Cum iese luna dintre stele,
Atunci când ziua s-a sfârşit.

Şi până dis-de-dimineaţă,
Când soarele va răsări,
M-iau dulcea porţie de viaţă,
Din nou să simt că pot trăi.

Eşti mica-mi clipă de voinţă,
Sărut să-mi dai, şi pot să mor,
De am noroc să-mi fi şi soaţă,
Nu-mi mai doresc decât amor.

Vreau să-nţeleg sensul suprem,
Destinul cel ursit că mi-a sosit,
Şi de aceea, azi nu mă mai tem
De judecata din zenit.

O, brad frumos - versuri Constantin Gavrilescu

O, brad înalt ce-o viaţă stai
oriunde-n lume ca un crai,
semeţ şi mândru îmbrăcat,
în cetina-ţi verde smarald.

De ploaie nu eşti apărat,
dar când ninsoarea te-a-mbrăcat
eşti tocmai bun de admirat,
păcat că eşti sacrificat!

Nu-ţi fie teamă c-ai să mori,
iubire vei primi din zori,
şi-n jurul tău roi-va sori
aprinşi de fete şi feciori.

În iarnă vei fi fericit,
că-n viaţa-ţi scurtă ce-ai trăit,
de Moş Crăciun împodobit
în locuri publice gătit,
vei fi de toţi sărbătorit.

Numai nopţile pot spune, versuri Constantin Gavrilescu

Numai nopţile pot spune
Câte-n tain-aud plângând,
Somnul uneori răpune,
Rămân vise strânse-n gând.

Le învăluie-n tenebre
Prin cotloane-ntunecate,
Şi-n fiorii de trezire...
Vântul le strânge pe toate..

Şi tot noaptea se înalţă,
Rugi spre cerul cel senin,
Pe când somnul lin îngheaţă
Al durerilor suspin.

Stau călugări în altar,
Glăsuind cu a lor şoapte
Rugi, ce nu sunt în zadar...
Dumnezeu face dreptate.

Taina-n nopţi, înfrigurată,
Se ascunde şi suspină,
Dar va fi oare vreodată
Scoasă-n Lume la lumină...?

Numai nopţile pot spune
Câte inimi frânte sunt,
Multe lacrimi vor rămâne
Neştiute, pe Pământ.

Spre tine-alerg, versuri Constantin Gavrilescu

Spre tine-alerg
de când iarna m-a gonit
cu dor în gând să merg,
în primăvară la iubit.
În drumul meu culeg
un ghiocel bogat,
ca-n părul tău să-l leg
astăzi, pe înserat.
Mi-e vântul aliat,
mă poartă-n adiere,
căci este-adevărat,
nu-i loc de-ntârziere.
Spre tine-alerg
chip dulce îngeresc,
mă lasă să culeg
iubirea-ntr-un întreg.
Mă voi opri o clipă
la tine să privesc,
sub cerul de oglindă
să-ţi spun că te iubesc.
Spre tine-alerg
azi, când iarna a trecut,
cu dor în gând să merg,
să-ţi fur primul sărut.

Colindând cu leru-i ler, versuri Constantin Gavrilescu

Sub a iernii vrajă sfântă,
Dalbe flori lucind din cer
Cad în jocul ce ne-ncântă,
Colindând cu leru-i ler.

Prin troienele de nea
Vin copiii pe la poartă,
Pe-nserat a ne ura
Să-mplineasc-a noastră soartă.

Geru-afară iar se joacă,
Şi pe geam pune steluţe,
De la pom se rupe-o cracă
Scuturând nea pe hăinuţe.

Sub a iernii vrajă sfântă
Dalbe flori lucind din cer,
Cad în jocul ce ne-ncântă,
Colindând cu leru-i ler.

Eu tot sunt vinovat, versuri Constantin Gavrilescu

De m-ai iertat, să ştii că nu e bine.
Nu-mi merit soarta, nu sunt împăcat.
Nu-mi merit şansa de a-mi mai rămâne...
Păcatul săvârşit, nu este de iertat.

Nu am ştiut că dragostea răneşte,
Părerile de rău n-ajută la nimic,
Că ţi-am greşit, nu e doar o poveste,
De timpul trece, păcatul nu-i mai mic.

De m-ai iertat, şi vrei ca să mai stai
Cu mine, chiar dacă drumu-am rătăcit,
Tu crezi că merit şansă să-mi mai dai?
Rămâne-mi-vei alături pe drum la infinit?

De ce lăsăm noi valul să ne tot ducă-n larg?
Nu-ţi merit eu iertarea, nu meriţi tu durerea,
De ce pierdem busola, şi nu avem catarg ?
Mai bine lăsăm viaţa s-aducă vindecarea.

De ţi-am greşit, să ştii că-mi merit soarta,
Iubirea este fructul de multe ori oprit,
Am săvârşit păcatul, iubirea-i înşelată,
Iertarea dacă vine... eu tot sunt vinovat.

Când sufletul va înflori, versuri Constantin Gavrilescu

Când sufletul va înflori
deschisă-i calea spre iubire,
în zorii zilei fără nori
palpită inima-n neştire.

Va curge sângele prin vene
înflăcărat de focul firii,
şi-n veci de veci el va rămâne,
simbolul veşnic al iubirii.

Amorul va striga din nou,
va chiui de bucurie,
va-ntoarce cerul un ecou
ca-n toată lumea să se ştie.

Când sufletul va înflori
aşa cum înfloreşte-o floare,
va fi şi azi cum a fost ieri,
va fi acea iubire mare.

Lasa-vom poarta inimii
deschisă larg ca să primească,
fiorii dragostei dintîi
şi viaţa să ni se-mplinească.

Iarna e zână frumoasă, versuri Constantin Gavrilescu

Din văzduh omăt frumos
Ca-ntr-un vis în derulare,
Lin se-aşterne dar vânjos
Într-un strat moale şi mare.

E ca-n basmul cel citit,
Şi văzut cu ochii minţii,
De suflet va fi simţit,
Tot mereu de-alungul vieţii

Din văzduh se cerne iară
Staraturi, straturi de fulgi vii,
De cu zori şi până-n seară,
Şi-apoi Doamne, să te ţii...

Toate-s troienite iară,
Un feeric peisaj,
Dar nu pentru prima oară,
Am venit la vernisaj.

Iarna e zână frumoasă
Ca un vis plăcut, dar rece,
Copiilor nu le pasă
Când la joacă s-or întrece.

Oda fulgului de nea, versuri Constantin Gavrilescu

O fulg micuţ de nea,
tu cobori uşor din ceruri,
şi-aluneci lin pe palma mea,
iar eu-ţi acord onoruri.

Încet pluteşti, eşti obosit,
te-aşezi pe palmă liniştit,
dar într-o clipă a pornit
un strop de apă, te-ai topit.

O fulgule micuţ de nea,
aşează-te pe faţa mea,
să-ţi simt răcoarea-n răsărit,
căci doru-mi arde inima.

Aluneci lin, din cer venind
cu vântul care s-a pornit,
eu te privesc cu drag zâmbind
cum te cobori din cerul viforît!

O fulgule proaspăt sosit,
tu eşti iscoadă din zenit,
şi primul care a vestit
sosirea iernii... în sfârşit.

Poemul rozei, versuri Constantin Gavrilescu

Frumoasa mea din vise se arată,
E trandafirul nunţii... la altar,
În alb, mireasă, pură toată,
Zâmbind la cer primieşte-n dar

Simbolul dragostei aprinse,
Un roşu trandafir ca-n paradis,
De ramele tabloului cuprinse
Stau trandafir, şi fata mea din vis.

Ea vine-n fiecare zi pe înserat,
Nu are voalul de mireasă ridicat,
Uşor păşeste în ungherul minţii,
Spre a-mi şopti în taină de-ale vieţii.

Cei dincolo de pânza înrămată?
E doar iluzia că am trăit odată
Iubirea, o poveste minunată,
Păstrată-n inimă, curată.

Frumoasa mea din vise se arată
În fiecare noapte la culcare,
Privesc la chipul ei de fată...
E trandafirul, e regina floare.

O poveste-n toamna vieţii, versuri Constantin Gavrilescu

O poveste de iubire
spusă-n toamna inimii,
a trezit spre împlinire
azi, o nouă dragoste.

O poveste de iubire
spusă-n toamna vieţii mele,
a trezit în mine dorul
cel înscris de mult în stele.

Iar povestea de iubire
cu arome argintii,
în poiana din pădure
îmi şopteşte c-ai să vii.

Şi povestea de iubire
scris-acum în toamna vieţii,
înflori-va fericire
iar în suflet, chiar în pragul dimineţii.

Oh! Povestea de iubire
ce mi-e dat să o trăiesc,
azi, adus-a împlinire
şi dorinţă. Te iubesc.

Melancolie de toamnă, versuri Constantin Gavrilescu

Din pom cad frunze ruginite pe alei,
desprinse sunt de toamna cea rebelă,
le răscolesc ușor în parc cu pașii mei,
printre copaci ce împletesc crengi în dantelă.

Tresar la adierea vântului hulpav
și-un foşnet sec ajunge la ureche,
este tot vântul furios, cu-al său nărav,
ce răscolește totul fără de pereche.

Scrutez adânc acum pe ceru-ndepărtat
și mă alint sub razele de soare,
privirea e atrasă de-un nor înnegurat
ce s-a ivit din neant azi în zare.

Pornește gândul meu pentru o clipă,
și cuget cum se scurge viața mea,
iar în adânc de inimă mi-e frică
că mult umbrită este soarta-mi grea.

Și totuși cred că toamna e pricina
cu bruma ce pe frunze şi-a lăsat,
sunt sigur că doar ea își poartă vina,
căci ce ador mai mult s-a-ndepărtat.

Tresar de câte ori adie vântul,
o frunză sau un zbor de porumbel,
se ştie de când Lumea și Pământul,
că vântul toamnei-i mai mereu rebel.

Toamna, versuri Constantin Gavrilescu

Văd raza soarelui prin ramuri,
copacii-n toamnă-s desfrunziţi,
un tril se-aude, iar un graur,
sporovăieşte gureş printre grinzi.

Ecoul frunzelor căzute,
şi-al ramurilor frânte pe sub tălpi,
ne-ndeamnă iar să luăm aminte,
că vara-i dusă, toamna e aici.

Prin simfonia plină de culori,
se-aude glasul pomilor grăbiţi,
să îşi înalţe imnul către nori,
de dorul verii ce i-a părăsit.

Văd raza soarelui prin frunze,
confuză de schimabrea de aici,
pe-un fir de iarbă două buburuze,
se-ascund cuminţi, să nu le calci.

Când toamna iar va coborî pe deal, versuri Constantin Gavrilescu

Când toamna se adapă dinspre ceruri,
regretul dragostei din vară cere îndurare,
şi vântul foşnet lin strecoară-n ramuri,
ca toamna girul de iubire să-l acorde iară,

Pe solul presărat cu frunze arămii căzute,
să-mi lase razele de soare îndrăzneţe,
o mângîiere, cu căldura-i dulce peste frunte,
şi un sărut tomnatic, de iubire şi fineţe.

Când toamna sprintenă-şi arată faţa ruginie,
venind pe drumul satului îmbelşugat,
unde ţărani-au cultivat în vară pe câmpie,
şi-acum, adună la chindie rodul ţarinii bogat,

Vreau doar o clipă-ai spune să rămână,
măcar un timp frumoasă, mândră dar blajină,
să poată strânge gospodarul din grădină,
şi tot ce-a semănat din primăvară-n ţarină.

Când toamna iar va coborî pe dealul dinspre vie,
iar luciul dragostei încet va-ncepe să apară,
voi aştepta, ce vara mi-a promis să-mi fie,
scânteia de iubire, ce aprinde focul dinspre seară.

Nostalgie de toamnă, versuri, Constantin Gavrilescu

Frunza galbenă-arămie
supărată e pe vânt,
deşi vântul o mângâie,
o scutură la pământ.

N-ar fi vrut săraca frunză...
ramul va rămâne gol,
dară bruma o botează
până va pica la sol.

Dacă vântu-i adiere
va plana încet, uşor,
până la aterizare
frunzei îi va fi iar dor,

Şi de soarele din vară,
şi de păsări de pe ramuri,
şi de Luna dinspre seară,
şi de copii pe coclauri.

Dacă vântul e furtună...
şi va fi amar pleznită
cum adesea e în toamnă,
ea va fi chiar urgisită.

Va cădea pe sol oriunde,
o va duce toana toamnei,
sau oriunde va decide
nonşalant bătrâna doamnă.

Frunza galbenă-armămie
supărată e pe vânt,
că n-a vrut să întârzie
să nu cadă pe pământ.

S-au dus cocorii, versuri Constantin Gavrilescu

          S-au dus cocorii-n zborul lor

         în cârduri mari și distanţate,

              urmându-şi drumul lor cu spor,

          spre zări albastre-ndepărtate.

 Ocol au dat de două ori,

şi zgomotul de ei făcut,

  au dat semnale către zări

 căci rostul verii a trecut.

Şi-au luat adio de la țară
și de la trestia din baltă,

          de-acum, şi până-n primăvară,

       ierna-vor printr-o țară caldă.

      Urmându-şi calea şi destinul

  se-avântă iarăși în periplu,

              chiar dacă-n suflet poartă chinul...

   în viață nimic nu e simplu.

     S-au dus cocorii-n zborul lor

   în cârduri mari și ordonate,

       urmându-şi drumul lor de zor

           spre ţări mai calde, ce-s departe.

Rapsodie de toamnă, versuri Constantin Gavrilescu

Mi-a venit un dor de clacă
cum era demult odată,
când feciorii de pe luncă
mergeau să-ntâlnească mândră.

Vara pe sfârşite este,
toamna-ncet din zare vine,
raza soarelui pălește,
dor amarnic pieptu-mi ține.

Sus pe cer, în cercuri roată
păsările se îndeamnă,
hotărârea e luată,
plecă, e-nceput de toamnă.

Şi lor le e dor de ducă
unde soarele răsfaţă,
zborul lin o să le placă,
vor începe-o nouă viaţă.

Vântu-adie doar răcoare,
după deal coboară toamna,
strugurii au prins culoare
pregătită e budana.

Vremea e de şezătoare
cu pastramă şi cu must,
plin e dorul de iubire,
toamna asta... o să-l gust.

Esti liniștea ce mi-o doresc

De ce mă-ntorc din nou la tine?
Mă cheamă lumea-ți de povești,
și-atunci nimic nu mă reține
căci tu, frumoaso, strălucești.

Ai fost așa de când te știu...
mireasa visurilor mele,
albastru-n curcubeu zglobiu,
în care se-oglindesc doar stele.

Și vin, cu inima deschisă,
nerăbdător, de fiecare dată,
iubirea-mi ne fiind proscrisă,
asta să nu uiți niciodată!

Și mă întorc mereu la tine,
eu, căci în fiecare an doresc,
să-ți spun că tu ești pentru mine
miracolul ce îl iubesc.

Ai fost, rămâi a mea iubire,
căci tu cu valuri mă răsfeți,
mă mângâi blând, dându-mi de știre
că an de an fidelă mă aștepți.

De ce mă-ntorc mereu la tine
albastră mare ca-n povești?
deoarece tu pentru mine
ești liniștea ce mi-o doresc.

Să fii mireasa mea!

În noaptea ast-am să te port spre stele,
cutreiera-vom cerul tainic împreună,
și-n lunga cale pân' s-ajung la ele,
te voi conduce tandru-ncet de mână.
Culcuș am să îți fac pe-un colț de Lună,
și gura-ți dulce până-n zori voi săruta,
eu te iubesc, și nu-mi fac nicio vină
căci îmi doresc să fii mireasa mea.
Și-am să te culc la piept,
și-am să-ți sărut și-o geană
în contemplare sta-vom până mâine,
lăsând a noastre inimi să îngâne
cuvinte ce dorim a le-asculta.
Te voi conduce-n drumul către aștri
pe căi de mii de ani croite pân' la ei,
vom întâlnii pe-alocuri și sihaștri
frumoși și puri, ca niște zei.

A înflorit iar trandafirul,

A înflorit iar trandafirul,
deşi era târziu în toamnă,
cuprins de rouă e bobocul,
învăluit ca-ntr-o haină.

El nu ştie însă că toamna,
când roua curge din zenit,
căldura își închide vana
şi vremea nu-i de-nflorit.

El îşi urmează clar destinul,
chiar dacă roua l-a-mproșcat,
cu ţepii luptă cu-anotimpul,
de frunze încă-i apărat.

A înflorit iar trandafirul
acum când vântul s-a-năsprit,
cuprins de teamă e bobocul
căci zilele s-au tot răcit.

Se scutur frunzele din pom,
de-a valma, haină ca să-i pună,
și este protejat de om,
să nu fie răpus de brumă.

A înflorit iar trandafirul
de-un roşu purpuriu, intens,
pornind semnalul, şi fiorul,
iubirii cea de necuprins.

Ai plecat de lângă mine, versuri Consantin Gavrilescu

Ai plecat de lângă mine
cu viteza unui gând,
cont nu ai ţinut că mâine
voi fi singur pe Pământ.

Nu tristeţea mă omoară,
nici că singur am să fiu,
dar ucis-ai într-o doară
o iubire-ntr-un pustiu.

Ai uitat iubirea noastră
sau tu doar te-ai prefăcut,
dar de inimă albastră
nimenea nu a murit.

Ai plecat de lângă mine,
bun rămas nu ți-ai luat,
conștiința nu îți spune
c-ai greşit şi e păcat?

Stau în ceas adânc al serii
și revăd frânturi de viață,
peste negurile vremii
din durere se învață.

Și de vrei acum la mine
să te-ntorci din a ta cale,
socotește că-i mai bine
să fim singuri fiecare.

Orice rău este spre bine,
Dumnezeu a vrut așa,
soarta nu mi-era cu tine,
m-aștepta altcineva.

În holda blondă, macul meu - versuri, Constantin Gavrilescu

În lanul spicelor de grâu
ce mă îngroapă până la brâu,
văd roşu mac ce se ivește
sub un nor mic care-l umbrește.

Frumos din lan a răsărit,
grâul din holde a pălit,
dar se mândreşte, şi-i iubesc
petalele ce îi lucesc.

Vine și vântu-n adiere
discret, pe micul mac îl cere
cu el ca să plutească-n dans,
și-l leagănă-n ritm de vals.

Oh! Macului dansul îi place,
şi unduirea vântului vivace,
şi-i mândru că fost primit
de spicele de grâu, și e iubit.

În lanul spicelor de grâu
stau îngropat până la brâu,
c-un şevalet pe-a cărei pânză
pictează mâna mea cea dârză.

Așa rămâne-va mereu,
în holda blondă, macul meu,
iar în muzeu va fi un star,
dar și în lan, la vară iar.

Trecut-au anii

Trecut-au ani plini de nevoi,

de multe griji încovoiaţi,

să nu uităm cum eram noi,

copii de leagăn atârnaţi.

Cum dintr-o dată în eter,

pluteam în zbor planificat,

spre a ajunge sus la cer

aşa cum noaptea am visat.

Ce fain era-n copilărie

când visele, mult așteptate,

se împlineau cu bucurie

aşa...  deodată, peste noapte.

Treziţi din somnul liniştit

vegheați atent de  mamă,

primeam sărutul cel dorit

şi mângâierea-i caldă.

Trecut-au anii, iar acum

dorim din nou pruncia,

și joaca-n colbul de pe drum

ce ne-a-ncântat copilăria.

Gavi…        20.08.2013.

Am să vin, versuri Constantin Gavrilescu

Am să vin
în prima noapte înstelată,
când luna este plină toată,
şi am să vreau
să-ţi împletesc din stele
cunună, ca-n visele mele.
Şi am să vin
zburând cu vântul lin
să îţi alin al tău suspin,
şi am să-ţi dau
sărutul dulce şi fierbinte
ce-mi stăruie demult în minte.
Am să vin
în prima noapte înstelată,
când luna este plină toată,
tu să m-aştepţi
cu inima deschisă,
aşa cum soarta ne-a fost scrisă.

Ascund adânc amorul, versuri constantin gavrilescu

Ascund durerea oarbă, suspinele le-nghit,
secate-mi sunt amorul şi dorul de iubit,
secaţi îmi sunt şi ochii, iar gura mi-e sărată,
apare, când şi când, o lacrimă uscată.

Plecând încet privirea, în zi ce-mi aminteşte,
visând încă la tine căci inima iubeşte,
de clipe fericite când ne plimbam sub stele,
de vocea-ţi cristalină ce răsuna sub ele.

Ascund mereu povestea, ca şi cum n-ar fi fost,
plătind greşeala vieţii acum, nu are rost
să-mi blestem crunta soartă şi fără de noroc,
mai bine ard în mine durerile cu foc.

Pornind pe altă cale nu vreau să se mai ştie
că viaţa împreună a fost o tragedie,
dau vina doar pe soarta ce mi-a fost destinată,
dorind ca să-mi aducă o dragoste curată.

Ascund adânc amorul cel dulce şi duios,
să nu-l găsească dorul, acum e de prisos,
ce-a fost în tinereţe în neant a apus,
dorinţa pentru tine din inimă s-a dus.

Azi, zbor înalt

Azi, zbor înalt deasupra unui cuib de cuci,
cerul e gol, văzduhul mă-nconjoară,
mă-ntreabă vulturii pleșuvi: - 'ncotro te duci?
Zboară încet! Căldura te doboară.
Nu vezi că păsările-s dispărute
iar zarea îți înşal-a ta privire?
Unduitoare forme gri sunt frânte,
și strigă a pustiu și disperare?
Uită-te-n jos! Pomii nici umbră nu mai dau,
dogoritoarea pâclă de la Soare
ucis-a tot, și-n lume viață nu mai au
nici pomi, nici cuci, nici păsări călătoare.
Dar eu tot zbor deasupra cuibului de cuci,
căci văd o fată ce dansează-n zare,
nu mai îmi pasă nici de grele cruci,
priveliștea ce văd e-ncântătoare.
Văd însă-n jos uscate mâini cum se ridică
și crengile copacilor ce dor,
o boare rece mă străbate și mi-e frică,
de strigăte ce se ridică-n cor.
Nici rugile nu mai aduc plinire,
cumplitul Soare poartă vremea ce-i ostilă,
primimește tot Pământul doar pieire
căci mări și fluvii, râuri, fierb ca-n oală.
De mine însă Domnul se îndură,
văzându-mă zburând din cuib de cuci,
plecând spre fata ce mă înfioară,
să îi sărut a sale buze dulci.

Zeul dragostei, Amor

Prin clepsidră,
azi în viaţă,
strecurându-se tiptil,
subţirel precum o aţă
dar arzând ca un fitil,
și privindu-mă în faţă
zeul dragostei, Amor,
trage arcul, și-o săgeată
inima-mi umple de dor.
Uită, dar și-aduce-aminte
să-mi rostească-ncetişor,
la ureche vorbe multe
azi, despre un nou amor.
Las, nisipul lin să cadă
din clepsidra vieții mele,
și în soarele ce scaldă
soarta-mi plină de mistere
încerc iarăși să-i fac faţă
unui dor ce mi-e menit,
și pe-Amor ce mă învață
cum să fiu din nou iubit.

Așa sunt eu

Nu-mi plac femeile care-s frivole
ce sânii-și dezgolesc de sub etole,
și fără jenă îți trimit ochiade,
ca mai apoi să cadă-ncet pe spate.

Nu-mi plac femeile care înșeală,
și se-afișeaz-ostentativ din fală
că sunt frumoase și că sunt dorite,
și asta... pentru că-s băiet cuminte.

Îmi plac femeile care-s sfioase,
acestea întotdeauna-s mai frumoase,
și au un șarm care te cucerește
de-n vene sângele îți clocotește.

Și-mi plac femeile cu ochi albaștri,
frumoși ca marea, luminoși ca aștri,
miraj ce fascinează și te cheamă,
veșnic să le iubești, fără de teamă.

Zi de vară

Merg cu razele de soare

pe traseul cel ştiut,

calde sunt, dogoritoare,

de când ziua a-nceput.

Mândrul astru, nemilos,

a pornit ca să-l atingă,

pârjolind totul pe jos,

solul sfânt să îl distrugă.

Radiații vin de-a valma

printre raze sclipitoare,

îndreptându-se spre ţinte

ce se mişcă-ncet sub soare.

Vântul parcă-i pironit,

aripile-i sunt tăiate,

crudul verde a pierit,

râurile sunt secate.

Astrul zilei nu se-ndură,

el pe toți ne-a biruit,

razele-i nimicitoare

au ars tot, așa... subit.

Nu știu ce s-a întâmplat,

de-i atâta chin și jale,

poate că s-a supărat,

și el vrea să ne omoare.