Paștele - Ludmila Maciuga

Ludmila MACIUGA
            Italia

                                   PAȘTELE

                              În ziua de Paște,

                                   Ziua are o aură nouă,

                                        Reflexe bolta renaște,

                                             Iar florile-s pline de rouă.

                                                  În aura zilei de Paște,

                                                       Luminițele ard în dimineață.

                                                            Dumnezeu se renaște,

                                                                 În ziua aceasta măreață.

                                                                      O liniște, în dimineața de Paște,

                                                                           Ne îmbracă în aură nouă,

                                                                                Ziua reflexe renaște,

                                                                                     C-o binecuvântare ne plouă.

                                                                                           În aura nopții de Paște,

                                                                                                Ca apele, curg Liturghiile,

                                                                                                     Aura liniște renaște.

                                                                                                          Se repetă, primăvara, Paștele.

Pictură în ulei - autor, Ludmila Maciuga

Poeți contemporani în Regal eminescian: Zaharia Mioara

Zaharia Mioara - Râmnicu Sărat

                                               Eminescu cel nemuritor

                                  Din ramuri luminoase-ai ridicat

                                  Cununa veşnicie-ai ȋnălţat:

                                  Tu Eminescu cel nemuritor

                                  Ai legănat în cântece de dor

                                                           Lumina stelelor.

                                 Când plopii fără soţ te-au ajutat

                                 Să cânți singurătatea în oftat,

                                 Tu Eminescu cel nemuritor

                                 Ai stins pe lanţul munţilor

                                                         Tot focul muzelor.

                                                                        În codrul de mătase ai visat,

                                                                        Izvorul cu poveşti te-a mângâiat;

                                                                        Tu Eminescu cel nemuritor

                                                                        Ai strâns în stoluri de fiori

                                                                                                 Tot dorul frunzelor.

                                                                        Când lacul liniştit te-a inspirat

                                                                        Când luna cu idei te-a luminat,

                                                                        Tu Eminescu cel nemuritor

                                                                        Te-ai ridicat în cerul aştrilor

                                                                                                 Cu tolba cu „Scrisori”.

                                            Cu zâmbetul în braţele tristeţii

                                            Ai luminat lacrima tinereţii;

                                            Tu Eminescu cel nemuritor

                                            Ai subjugat adâncul norilor

                                                                     Cu vraja viselor.

                                            Când pana-n foc ai transformat

                                            Pe slove sânge-a picurat;

                                            Tu Eminescu cel nemuritor

                                            Ce-a scris balade cu amor

                                                                     Lumina pământenilor.

Steaua lui Eminescu

Din întuneric, se prelinge luna

Sfioasă ca un văl de borangic;

Se mişcă liniştea... se-aude steaua

Sub care Eminescu-a strălucit.

Şi clinchetul izvorului năuc

Strecoară teamă-n întuneric;

Când frunzele se joacă cu lumini

Copacii meditează-n întuneric.

                         Din zborurile diafane spre lumini astrale

                         Un sfânt a rupt geniul universal

                         Spre-al dărui înveşmântat în trudă

                         Românului cu inima de jar.

                         Viteaz şi ne-nfricat creştin

                         Apărător confraţilor români

                         A înmuiat în raza unei toamne

                         Iubirea lui eternă de străbuni.

                                                 Căci dragostea de ţară și iubită

                                                 I-a-nsângerat durerea-n infinit,

                                                 Ce mult visată...dorinţă ne-mplinită

                                                 Zadarnic dor în tot ce a iubit.

                                                 În primăvara vieţii a dăruit

                                                 Comori eterne înmiresmate,

                                                 Comori ascunse-n racle de argint

                                                 Cu mir de ceruri venerate.

                                                                          Dar prinţul codrilor trăieşte

                                                                          În ţara binecuvântată cu români

                                                                          În fiecare inimă curată

                                                                          Un Eminescu prinde rădăcini.

Grafică, Mihai Cătrună

Primăvara reînvie

     Vine primavara. Ce fericire ca scapam de cojoace. Mai e putin si soarele va birui mai tare frigul noptii si al zilei. Pamantul care asteapta cu nerabdare intr-un nou ciclu trezirea la viata a naturii, isi deschide bratele sale batrane spre un nou inceput. Totul se pregateste, totul se deschide, totul reanvie aici, unde avem binecuvantarea celor patru anotimpuri. Numai omul nu are timp sa vada, sa simta, sa perceapa frumusetea pomilor care isi deschid micile floricele ce zambesc in soare, verdele crud al ierbii, ciripitul vesel al pasarelelor. Toate au fost create pentru a bucura omul.
     Dar el nu are timp. Alearga de dimineata pana seara sa adune, sa stranga, sa-si mareasca confortul. Alearga dupa o fericire pe care nu o gaseste. Mereu agitat, mereu nemultumit. Cand ajunge sa realizeze ceva, vrea altceva. Si astfel trec anii, si viata se scurge intr-un iures tacut, iar omul nu apuca sa simta bucuria si frumusetea creatiei. Acest rege al naturii este rob propriilor sale ambitii si patimi. Ce pacat ca nu stie sa se bucure de acest dar divin care este viata. Daca si-ar face timp sa priveasca stelele, si-ar da seama ca exista un Dumnezeu, care guverneaza miscarea planetelor si legile acestor constelatii. Daca ar privi natura si-ar da seama ca si ea are legile ei, atat plantele cat si animalele. Nimic nu e haotic in natura. Totul este bine realizat de bunul Dumnezeu intr-o ordine perfecta. Ciclurile de viata ale plantelor si animalelor, lanturile trofice, instinctele de conservare, au scopul de a pastra un echilibru in tot ce ne inconjoara.
     Dar omul creaza dezordine, in creatiiile lui Dumnezeu. Ba in mandria sa nebuna il reneaga, sau din comoditate spre a nu pazi legile Lui il scoate din viata sa. Si Stapanul il priveste pe om cu mila, asa cum un parinte isi priveste fiul care o ia pe cai gresite, il iubeste, il protejeaza, il iarta si il asteapta sa se trezesca intr-o zi din aceasta distructiva orbire. Si asta pentru ca Dumnezeu i-a dat omului un dar: libertatea.