Poeți contemporani în Regal eminescian: Nicolae Vălăreanu-Sârbu

Nicolae Vălăreanu-Sârbu - Sibiu

Luceferii pe raze se cobor

Nimic  în lume nu e cum a fost
Mirosul fânului cosit s-a dus,
A mai rămas un singur avanpost
Întins pe tavă, sufletu-mi adus.

               La ceasul iernii când se visează
               Tăceri  în cuvintele uitate,
               Dorinţa-n flăcari la amiază,
               Sparge clipe de singurătate.

                              Nu-s zăpezi,  e secetă-n stele
                              Doarme visul pe poteci pierdute,
                              Fantome închise în castele,
                              Se luptă închipuind redute.

                                             Noi plecăm pe drumuri ocolite
                                             N-avem aripi vrednice de zbor,
                                             În inimi puternic răscolite
                                             Luceferii pe raze se cobor.

                                                            La steaua-mi veşnic norocoasă
                                                            Mă înfăşor în lumină rece,
                                                            Iubito, eşti azi cea mai frumoasă
                                                            Mă umpli cu timpul care trece.

Grafică, Mihai Cătrună

                                    Destin ingrat

                              Trec stele prin pălăria destinului
                              nişte gloanţe oarbe,
                              frânturi de poezie, plopi în inima unei femei;
                              fac insuportabil freamătul şi se sinucide.

                              Cine să-i plângă frumuseţea
                              când luceafărul s-a stins pentru totdeauna,
                              iar pământul a consimţit despărţirea ?

                              Nici păsări cu aripi de înger, nici porumbei călători
                              nu le mai aduc veşti unul de la altul,
                              aruncaţi ca o frânghie în fântână
                              ori căzuţi sub uitare,
                              n-au vreme pentru durerea care urmează.

                              În ochii lor ard stele cum ard băieţii reginelor
                              de dorinţa încoronării,
                              aşa se ivesc şi mor regii cuvântului,
                              puşi sub ghilotina de ne-nţeles a lumii.

Grafică, Mihai Cătrună

De ce plopii erau fără soţ?

De ce plopii erau fară soţ?
Sunt singur
gata să urc scările,
să mă dau pe topoganul femeilor.
Odata rotunjiţi sânii uneia m-am trezit cu păcatul în sân,
nu cred în păcat aşa cum nu cred în cuvânt
mai mult cred în nemoartea morţii
decât în trăirea vieţii.

                         Femei goale trec prin faţa ochilor în fiecare zi
                         mult mai multe decât în realitatea concretă
                         dar cele care mă încântă sunt nudurile sculptate ori pictate
                         au ceva inefabil ce nu au femeile dezbrăcate
                         fiecare în parte.
                         Ele sunt simple făpturi din viaţă
                         găsite pe străduţele desfundate ale oraşului
                         pline de miasme, câini vagabonzi şi desnădejde.

                                                       Vreau ceva să mustească din miezul pietrei,
                                                       să cânte în inima lemnului
                                                       cu dragoste,
                                                       singurătatea să fie pusă pe note,
                                                       s-o cânte femeile singure
                                                       şi să mă caute.

                                                                     Doamne, dacă tot ne strângi perechi,
                                                                     de ce plopii erau fără soţ
                                                                     când trecea Eminescu?
                                                                     Ori el era nepereche?

Grafică, Mihai Cătrună

Poeți contemporani în Regal eminescian: Manuela-Cerasela Jerlăianu

Manuela-Cerasela Jerlăianu - București

        Ai locul tău

Azi locul tău e printre stele,

Apoi prin gândurile mele,

Dar mersul vieții se-ntețește

Și-n versul lumii se oprește.

Îmi  vii în vis ca noaptea albă,

Și stele albe-mi strângi în salbă                                     

Făcând iubirea căpătâi

Ca pe luceafărul dintâi.

Că dimineața-n zori un mire

Coboară bernă spre nuntire

Și-apoi se-arată  visător

Printre poeme de amor.

Dar eu mă pierd în vresul minții,

Când tu cobori din cer cu sfinții

Și mă trezește-n altă viață,

Luceafărul de dimineață.

Azi vin în capătul de carte

Când luna luminează-n parte,

Raiul ce curge-ntr-un poem

Și-n nemurirea mea te chem.

Și-mi vii Luceafăr,steaua vieții,

Ca să-mi ridici cortina ceții,

Dar  mii de stele ard în lut

Ca veșnicul lor absolut.

  

                                                           Trec îngeri negri

                                                    Trec îngeri negri, toamna asta iară,

                                                    Cu aripile plânse în tăcerea nouă

                                                    Se scaldă-n focul din etena vară,

                                                    Fiindcă în miezul veșniciei plouă.

                                                    Afară vântul se înfige-n oase,

                                                    Până ce cad frunzele aurii,

                                                    Și cresc iar blonde fire de mătase,

                                                    Ca umbrele de lut mereu pustii.

                                                    Tot cerul a-nceput pe noi să cadă,

                                                    Cu-o boltă argintie apăsătore,

                                                    Dar vântul s-a urcat la el să vadă,

                                                    Ce pradă poartă-a inimii strâmtoare.

                                                    Căci din apusul fumuriu în noapte,

                                                    Toți adormiţii lumii călători,

                                                    Urcați pe aripile lungi de fapte

                                                    Întunecați se-ntorc în arărări.

                                                   Și  în zadar soarele se arată

                                                   Prin focul lui îngerii nopții trec,

                                                   Însă Luceafărul, păstrează-n gând o fată

                                                   Când anii de lumină se petrec.

Grafică, Mihai Cătrună

      Spre-altarul nescris

Spre-altarul nescris cu slove-argintii

Se-ndreapt-un Luceafăr cu stele făclii

Cortina de apă s-o scuture când,

Tot versul trăirii e foșnet de vânt.

          Că iată! În timp iubirea-i apusă

          Și forța vorbirii în soare e dusă

          Pe albe cărări ca fulgii de vis,

          Pe unde durerea cu lacrimi s-a scris.

                    Iar viața-mbătată-n parfumul de-o zi

                    Ca focul tăcerii în stele târzii

                    Tot arde-ntre vise și-al patimii dor

                    Și lăsă-n durere un praf trecător.

                              Povestea e veche, altarul e nou,

                              El poartă o lume-ntr-un veșnic tablou,

                              Și astăzi trăirea se-arată în noi

                              Sub cerul ce-n lacrimi se scurge în ploi.

                                        Iar moartea eternă, ne prinde-n mormânt

                                        Sub luna-mbrăcată în propriul veșmânt,

                                        Dar iată puterea muririi, se duce,

                                        Când primul Luceafăr se-ntoarce-n răscruce.

                                                  Privește-l! El vine din nopții argintii

                                                  Și leagănă viața cu slove făclii,

                                                  Și  uite, Deodată lumina răsare,

                                                  Iar marea durerii în mare dispare.

Grafică, Mihai Cătrună

Poeți contemporani în Regal eminescian: Mirela Marcoci

Mirela Marcoci - Madrid, Spania

Cuvinte goale

                                                    M-am rătăcit printre cuvinte goale,

                                                    din coadă răsunau, precum spuneai,

                                                    mă rog de tine să-mi răsari în stele,

                                                    nu pricepeam de ce mă dojeneai.

                                                    Cu umilință azi, eu cer iertare,

                                                    și slova-mi jur, de pot să o îndrept,

                                                    pe cer a împietrit orice-ntrebare,

                                                    acum văd ce-i strâmb, și cum e drept.

                                                    Coboară să-ți sărut fruntea stelară,

                                                    sau pe-a mea frunte tu să mă săruți,

                                                    că nu știu geniule de-ți sunt ocară,

                                                    și de se cade chiar să mă asculți.

                                                    Și iacă iarăși vorba cum îmi pare

                                                    că-i un deșert plantat cu uscăciuni,

                                                    din cerul tău se scurg lacrimi amare,

                                                    mai bine tac decât să isc furtuni...

Grafică, Mihai Cătrună

Poeți contemporani în Regal eminescian: Daniel Vișan-Dimitriu

Daniel Vișan-Dimitriu- Craiva,  jud. Dolj

                                                    Atins de duhul sfânt   

                                                     - glossă madrigal -

                                                  A fost Luceafăr pe Pământ,

                                                  Copil  de ţară, la-nceput,

                                                  A fost atins de Duhul Sfânt,

                                                  În ţara mea când s-a născut.

                                                  A fost frumos, în versuri blând,

                                                  Le-a scris cu suflet, ca pe-un cânt,

                                                  Iubind sau pe mişei călcând,

                                                  A fost Luceafăr pe Pământ.

                                                  Trăind în lumea de poveşti

                                                  A codrilor de netrecut,

                                                  A fost, acolo-n Ipoteşti,

                                                 Copil  de ţară, la-nceput.

                                                 Şi, poate, în copilăria sa,

                                                 Voios şi liber alergând

                                                 Cu alţi copii de seama sa,

                                                 A fost atins de Duhul Sfânt.

                                                 Şi-acum el e apreciat,

                                                Chiar dacă vremea a trecut,

                                                Căci a fost binecuvântat

                                                În ţara mea, când s-a născut.

                                                În ţara mea, când s-a născut,

                                               A fost atins de Duhul Sfânt,

                                               Copil  de ţară, la-nceput,

                                               A fost Luceafăr pe Pământ.

Grafică Mihai Cătrună