 |
| Sofia-Doina Gavrilă - Iași |
Când rostesc Eminescu
Când rostesc Eminescu, abia îl șoptesc
Numele tău barde, Luceafăr îngeresc,
Murmurând ca pe o sfântă rugăciune
Versul plin de farmec și înțelepciune.
Cinstind toată iubirea strânsă în cuvânt,
Și-ți cânt adesea, mai am un sigur dor,
Cu ramuri am împletit… pat lângă izvor.
Din ram de tei să-ți fac mândră cunună
Și un sfânt loc pe-a dacilor columnă,
Am pavat cu inimi calea spre infinit
De vei porni spre steaua care-a răsărit.
Aduceri aminte vor troieni cu flori
Lăcașul tău în cântec de privighetori,
Și lacrimi vor cade peste al tău mormânt
Iar toamna te va plânge cu ploaie și vânt…
De rostiți Eminescu, șoptiți în taină
Magicul cuvânt ce ne-a adus faimă,
Prin el s-a născut luceafăr românesc
Azi în versul meu toți românii te slăvesc!
Azi în versul meu toți românii te slăvesc!
Ninge peste tine teiul meu iubit
Ninge peste
tine iubit tei nemuritor,
Bădiță Mihai,
de tine ne este tare dor!
Umbra ta e-n
toate și-n orice cuvânt,
Domnul
Eminescu, cu drag eu te cânt!
Se-așează
peste ramuri steluțele mii,
Te-aștept din
negurile vremii să revii,
Prin blânda
adiere a vântului poznaș,
Se scutură
zăpada, la vechiul tău sălaș.
Ninge peste
tine teiul meu cel drag…
Luceafărul a
pășit peste-al lumii prag,
Coroana-ți
auresc sclipiri diamantine,
Ah iubite
Eminule, ce dor ne e de tine!
Se vor naște
iarăși planete sau alt soare
Un Luceafăr
la fel nicicând nu va răsare
Privind
sfântul tei mereu să ne amintim,
Numele lui cu
drag românii să-l cinstim.
E domnul
poeziei cel dintâi și cel din urmă,
Pe fruntea
înaltă-i așezăm a laurilor cunună,
În versul nostru
cel umil îi închinăm poeme,
Sub teiul său
acum nins, aștept să ne cheme.
A fost o dată
ca-n povești, a fost ca niciodată,
Un tânăr bard
din Ipotești cu vorba prea-înaltă,
Care de mult
scrie în cer doar slove de iubire,
Din Iașul
drag îi dăruim acum, iubire și cinstire.
E iarnă și
ninge ca-n poveste pe vechile alei,
Doar eu și
Veronica așteptăm sub bătrânul tei.
Te-om aștepta
iubite până-n ziua când teiul tău
Ne va purta-n
cer, cu mir sfânt în parfumul său.
Eminescu
Eminescu nu
mai poate fi,
numai un
simplu nume,
pentru că
este un Luceafăr
în lume cu
renume,
ivit pe cerul
României,
cu dulce grai
și vorbă,
apărut
într-un anume loc,
într-o
Moldovă,
leagăn de
doruri
și de codri,
într-un
arhaic Ipotești,
cu minunate
păduri
de goruni și
izvoare,
plin de
albastră floare ...
Un adolescent
frumos
cu ochii mari
și negri,
privind
visător
”La steaua
care-a răsărit”,
întrebându-se
,
„De ce nu-mi
vii„
când
rugininește frunza prin vii,
îndrăgostit
de parfumul de tei
ce floarea-și
ningea pe alei.
Pe lângă
plopi fără soț,
adesea el
trecând,
comoară
sfântă ne-a lăsat,
cântând
iubirea pe pământ.
Astăzi
de-acolo de unde ești,
să ne veghezi
Luceafăr blând,
nemuritor în
ceruri,
nemuritor
pe-acest pământ,
o candelă noi
ți-om aprinde
sub teiul tău
cel sfânt!
