FREAMĂTUL IUBIRII
ai adormit la pieptul meu
cu lacrimi de copil
ce încă suspina
un vis urât ţi-am alungat
cu sufletu-mi gentil
când soarele-apunea
ai adormit la pieptul meu
seducător de vie
în duioşia nopţii
icoană a iubirii
eşti numai poezie
un dar divin al sorţii
şi cum stăteai la pieptul meu
cu părul despletit
cascadă-nvolburată
tumultul ei ce spumega
pe loc m-a zăpăcit
mai mult ca niciodată
când surâdeai la pieptul meu
în liniştea de iasomie
erai izvor de infinit
pe trupul tău răscolitor
am pus pecetea din vecie
ce trup şi suflet
ne-a unit
clipa e tăcere
îngerii roşesc
freamătul iubirii
e dumnezeiesc
SOARELE MEU
ca luna m-aş despleti
dacă-n suflet m-ai privi
şi ţi-aş recepta ecoul
care mi-ar mări haloul
mistic poate ţi-aş răspunde
tot pe mişcătoare unde
cu aceeaşi duioşie
taină-n Marea Veşnicie
şi atraşi întotdeauna
precum soarele şi luna
în cosmicul athanor
să ne-alchimizăm cu dor
să-mplinim tăcuţi misterul
care luminează cerul
eu iubire-n versul tău
tu măreţ Soarele meu
 |
NEBĂNUITELE PORȚI DE LUMINĂ
promite-mi că nu vei pleca
într-o noapte cu miresme de mai
când zvâcnește în muguri iubirea
sau în crepusculul verii
când soarele se sparge în valuri sticloase
nici în țipătul frunzelor biciuite
de vânturi fugare
cu atât mai mult să nu pleci
când împovăratele crengi sărută pământul
și scârție neaua sub pașii vremelnici
nici atunci când urletul fiarei
prădalnic te cheamă
spre deșertăciuni abisale
fiindcă nu vreau să-ți pierd urmele
prin troiene de gânduri duale
ispite încremenite într-un trecut
care nu există
promite-mi doar că nu vei pleca singur
în ceasul de taină
că la ultima strigare
vei clipi surâzător din pleoapele arse
de vinovate neliniști
prin strângerea mâinilor
lasă-mă să-ți ating sufletul
să fiu acel far tăcut care să-ți lumineze calea
când vei vedea conștient
ierarhiile îngerești
ele te vor înălța tot mai sus
și-ți vor deschide
nebănuitele porți de lumină
promite-mi
 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu