 |
| Maria-Ileana Tănase - Italia |
TRIBUNALUL TIMPULUI
Am fost îndrăgostiţi, unul de celălalt,
în vremuri ce par atât de vechi, prăfuite
şi credeam că toate au rămas
amintire într-o ramă,
ascunsă, în acea zi de septembrie.
Ne despărţisem printr-un lung sărut,
dar păstrasem îmbrăţişarea
şi ca într-o gară,
fiecare căuta grăbit peronul,
trenul în direcţie opusă.
Cu speranţa, că timpul va descânta durerea,
Am fost îndrăgostiţi, unul de celălalt,
în vremuri ce par atât de vechi, prăfuite
şi credeam că toate au rămas
amintire într-o ramă,
ascunsă, în acea zi de septembrie.
Ne despărţisem printr-un lung sărut,
dar păstrasem îmbrăţişarea
şi ca într-o gară,
fiecare căuta grăbit peronul,
trenul în direcţie opusă.
Cu speranţa, că timpul va descânta durerea,
ne obişnuisem să trăim separaţi,
neştiind că liniştea,
poate să suporte atâta suferinţă...
Era liniştea dinaintea furtunii,
ne-a răscolit adâncul inimii,
s-au reaprins scântei
şi ne-am trezit cu sufletele vălvătaie,
adevărate văpăi.
Tăcerea dintre noi devenise agasantă,
în aer pluteau întrebări,
mai ales una aştepta răspuns:
„ne mai iubim sau întrebând greşim?”
n-am fi ştiut niciodată,
dar la Tribunalul Timpului,
am câştigat sentinţa.
neştiind că liniştea,
poate să suporte atâta suferinţă...
Era liniştea dinaintea furtunii,
ne-a răscolit adâncul inimii,
s-au reaprins scântei
şi ne-am trezit cu sufletele vălvătaie,
adevărate văpăi.
Tăcerea dintre noi devenise agasantă,
în aer pluteau întrebări,
mai ales una aştepta răspuns:
„ne mai iubim sau întrebând greşim?”
n-am fi ştiut niciodată,
dar la Tribunalul Timpului,
am câştigat sentinţa.
CLOPOTUL DIN SUFLET
Ai înnodat de suflet, privirea mea senină,
iar prin tunelul timpului ţi-a devenit lumină,
gândul flămând rămâne, încă, de planton
şi numai tăcerea aleargă-ntr-un maraton.
De tâmple ai legat toţi anii ajunşi amintire,
cu speranţa să renască anotimpul iubire
şi chiar de nu-s cărări, spre alte primăveri
încă, ne-ntoarcem cu gândul la ziua de ieri.
Puntea cuvintelor îi împrejmuită de tăceri
iar sub porţile trecutului vânzolesc străjeri,
dar fără să vreau ating clopotul din suflet,
gândurile se ciocnesc şi se-aude un tunet.
Închid pleoapele şi-alung dorul să te caute,
iar prin templul tăcerii se desluşesc şoapte,
eşti veriga ce mă ţine prinsă de visul nopţii,
chiar dacă nu te văd demult, prin faţa porţii.
Ai înnodat de suflet, privirea mea senină,
iar prin tunelul timpului ţi-a devenit lumină,
gândul flămând rămâne, încă, de planton
şi numai tăcerea aleargă-ntr-un maraton.
De tâmple ai legat toţi anii ajunşi amintire,
cu speranţa să renască anotimpul iubire
şi chiar de nu-s cărări, spre alte primăveri
încă, ne-ntoarcem cu gândul la ziua de ieri.
Puntea cuvintelor îi împrejmuită de tăceri
iar sub porţile trecutului vânzolesc străjeri,
dar fără să vreau ating clopotul din suflet,
gândurile se ciocnesc şi se-aude un tunet.
Închid pleoapele şi-alung dorul să te caute,
iar prin templul tăcerii se desluşesc şoapte,
eşti veriga ce mă ţine prinsă de visul nopţii,
chiar dacă nu te văd demult, prin faţa porţii.
ŢI-AM SĂRUTAT SUFLETUL
S-au schimbat multe anotimpuri în calendar,
şi peste arcul timpului ai rămas preţiosul dar,
gândurile tale-mi sunt ca lumina unui felinar,
eşti destin hărăzit şi m-ai-nveşmântat cu har.
Mi-ai cules privirile-atunci când ţi-a fost dor,
şi le-ai semănat în pământul afânat, roditor,
rădăcinile ţi s-au răsfirat la mine prin suflet,
şi-au înflorit răzoarele de cuvinte - în cuget.
Cadenţa paşilor rătăciţi, într-un ecou tăcut,
îi recunosc şi azi prin sufletul ce te-a plăcut,
dar încă sper şi cred în iubirea celui pierdut,
voi dărâma zidul tăcerii, aşteptând alt trecut.
Poate-am pierdut norocul să-ţi sărut trupul,
dar sigur am strâns şi ţi-am sărutat sufletul,
şi chiar dacă-i nimicitoare seceta aşteptării,
în copacul iubirii n-au plesnit mugurii uitării.
S-au schimbat multe anotimpuri în calendar,
şi peste arcul timpului ai rămas preţiosul dar,
gândurile tale-mi sunt ca lumina unui felinar,
eşti destin hărăzit şi m-ai-nveşmântat cu har.
Mi-ai cules privirile-atunci când ţi-a fost dor,
şi le-ai semănat în pământul afânat, roditor,
rădăcinile ţi s-au răsfirat la mine prin suflet,
şi-au înflorit răzoarele de cuvinte - în cuget.
Cadenţa paşilor rătăciţi, într-un ecou tăcut,
îi recunosc şi azi prin sufletul ce te-a plăcut,
dar încă sper şi cred în iubirea celui pierdut,
voi dărâma zidul tăcerii, aşteptând alt trecut.
Poate-am pierdut norocul să-ţi sărut trupul,
dar sigur am strâns şi ţi-am sărutat sufletul,
şi chiar dacă-i nimicitoare seceta aşteptării,
în copacul iubirii n-au plesnit mugurii uitării.
NU TE-AM PIERDUT
În locul cuvintelor azi, amintirile stau la taifas,
dar, ne-am lovit, încurcat de ultimul mare pas,
iubirea, o pânză imensă, inconfundabilă pată,
din sufletele noastre nu va capitula niciodată.
Sunt la fel de tristă, dar cred că scriu mai bine,
tu, prin gândurile mele zbori la aceaşi înălţime
mintea-i ca o pistă iar dorinţa respiră prin rime,
sufletele vor rămâne pereche, nu vor fi străine.
Schimbăm gânduri şi păreri-ntr-un mod plăcut,
vom îmbătrâni, iubitule, prizonieri-ntr-un trecut,
peste cuvintele mute umbra tăcerilor coboară,
fereastră-i-nchisă iar seceta aşteptării-i amară.
Suntem legaţi de-un anotimp cu nevăzute fire,
dorul ne macină dar trecutul ne-a rămas iubire
azi, ştiu sigur, nu te-am pierdut şi din nostalgie,
te-am zidit din cărămizi de cuvinte, eşti poezie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu