 |
| Elena Căruntu - Italia |
M-AM CĂSĂTORIT CU DORUL...
M-am căsătorit cu dorul
Într-o margine de seară,
Când, ștrengarul și-a luat zborul
Fluturând din aripioară!
Mi-a lăsat ferestre închise
Și-un răvaș lângă pervaz,
Promițându-mi că prin vise
Mă mângâie pe obraz!
Și m-a pus apoi să jur
Pe-oricare dintre clipe,
Să-i păstrez amorul pur,
Altul să nu se înfiripe.
Și mi-l chem, dar e departe,
Vine-n pragu-mi când și când,
Cu o tolbă de păcate,
Mi le lasă-n piept râzând!
Tare-aș vrea să descunun
Dragul ăsta fără noimă,
Dar curând, eu mă răzbun
Iubind viața ca pe-o doină.
Strecurată-n faptul verii
Cu miros de fân cosit,
Dor cu păr culoarea mierii,
Ochi de-albastru infinit!
Că-i puțină fericirea
Cu răbdări necununate,
Știu! În viață am menirea
Să le gust din plin pe toate!
CÂT INIMA E VIE!
Îmi cresc aripi când zâmbești!
Când suspini mă dor și vise,
De încetezi să mă iubești,
Clipele îmi sunt ucise!
Știe inima și zburdă,
Așa, ca o căprioară
Veselă prin iarba udă,
De cu zori și până-n seară!
Și nu-mi e de-ajuns o viață
Să te proslăvesc iubire,
Pentru orice dimineață
Îți aduc o mulțumire.
Și iubesc cerul de-azur,
Munți și dealuri și câmpie,
Toate câte-s împrejur
Sufletul cu drag le știe!
Îmi sunt dragi clipele care
Te adună lângă mine,
Și de-i noapte, eu văd soare,
Când e frig, frigul nu vine!
Sunt ocean și mare-adâncă,
Și izvor, și nor, și ploi,
Dragostea ce ne frământă,
E magia dintre noi!
Și nu vreau să micșoreze
Nici-un gram iubirea mea,
Peste vremuri să dureze,
Ca pe boltă sus o stea!
LUNA ȘTIE!
De vreo săptămână, sau, chiar două poate..
Mă trezesc cu teamă fix în miez de noapte.
Și alerg nebună colo, la fereastră,
Privesc neclintită sus la bolta-albastră.
Mă cheamă la ea, aproape de lună,
O micuță stea. Seamănă cu-o mână.
Se stinge o clipă, apoi strălucește,
Și din infinit parcă îmi vorbește.
Se preface-ndată în săgeți de fulger,
Și se-oprește-n pragu-mi e-un chip de înger!
Am rugat un preot să-mi dea dezlegare,
Să găsesc odihnă cât mi-i noaptea mare.
Mi-a deschis o carte! Însă n-a citit!
Pentru-o clipă doar, în ochi m-a privit,
Și mi-a spus pe gânduri cu fruntea plecată:
- Fata mea, din cer, cineva te-așteaptă!
Mi-a ghicit o babă și mi-a stins cărbunii,
Doar o dispărea steaua-n dosul lunii,
- Parcă ai o vrajă! E nedumerită!
Ori de îngeri buni poate ești iubită.
Nu mai știu de mine! Simt că-i un blestem.
Abia se-nserează, eu încep să chem,
Și luna răsare! Spectru și regină,
Steaua mea micuță lângă ea lumină.
Și coboară apoi, fulger în odaie,
Inima se aprinde mi-arde o văpaie,
Mă privește blând când îmi calcă-n prag,
Eu tresar și tremur! Nu mai pot de drag!
DULCE ÎNCHIPUIRE!
Te duci o dată cu înserarea!
Nici eu nu știu!? Ești om, ori zeu?
Dar te întorci și calci cărarea
Cu pași ușori, prin visul meu.
Și murmuri vorbe fără șir
Ca un descântec, ca o vrajă,
Rămân tot trează și mă mir.
Ce fac în noapte? Cui de strajă?
Pătrunzi în clipe și-n simțire
Cu iscusința unui înger,
Îmi ceri dovadă de iubire
Chiar mie, și respiru-i fulger.
Și te blestem, dar te aștept!
La fel, supusă și nebună,
Și plâng când tu mă strângi la piept,
Prin suflet vijelii îmi tună.
Iar pleci și vii, și iar mă vrei!
Și te-aș uita! Îți jur, să pot,
Dar mi-ești lumină-n ochii mei
Și Universul meu! Ești tot!
Și vii, plecând cu înserarea
Ca o fantasmă-nchipuită,
Lăsându-mi mie așteptarea,
Și visul de-a-ți fi iubită!
Frumoase, nostalgice... și-n același timp ”jucăușe”! Vorba poetului Marin Bunget:
RăspundețiȘtergereMai suntem doar o mână de nebuni
Care mai pune-m rimă-n poezie;
Dând versului mirosul de câmpie
Și țipătul sălbatic de lăstuni...