Furtuna - Luci Țunea (Luchy Lucia)

Luci ȚUNEA (Luchy Lucia)

             România

                                                                                 FURTUNA

  

                                                                      Întunecat,

                                                                           cerul era ca un câmp îndoliat,

                                                                                cu nori sumbri

                                                                                     ca niște munți de zăpadă și cenușă,

                                                                                          ce-l acoperiră într-o clipită,

                                                                                               era semn de furtună...

                                                                                                vântul, bezmetic,

                                                                                           umflându-se cu turbare,

                                                                                      spulbera totul în cale,

                                                                                 tunete și fulgere zăbrind cerul,

                                                                            intensifica violența furtunii

                                                                       cu și mai multă putere...

                                                                       și ploaia începe a erupe cu forță,

                                                                            se dezlănțuiește,

                                                                                 plesnind în față,

                                                                                      ca un sfârc de bici, tăioasă...

                                                                                           era ceva măreț, dar și înfiorător,

                                                                                                geamătul vijeliei se auzea clocotitor,

                                                                                                iar apa mării s-a și înnegrit,

                                                                                           ca plumbul topit

                                                                                      cu zdrențe de spumă stropit,

                                                                                 și începură să țâșnească

                                                                            valuri mici, apoi mai mari,

                                                                       umflându-se și spărgându-se

                                                                       de stâncile de pe mal.

                                                                            Brusc, așa cum a izbucnit,

                                                                                 furtuna s-a potolit

                                                                                      și ploaia a stat lăsând cerul

                                                                                           ca lacrima de curat...

                                                                                                iar razele de soare, zâmbitoare,

                                                                                                se oglindesc în albastra mare

                                                                                           țesând brâuri lucitoare,

                                                                                      ca niște mărgăritare

                                                                                 Este o priveliște fascinantă,

                                                                            ce pe retină rămâne ca pictată!

Amintind de Eminescu, autor Ioana Bocicu - omagiu lui Mihail Eminescu

                                                                              Ioana BOCICU
                                                                                   România

                                                              AMINTIND DE EMINESCU

                                                    Astăzi, vântu-i  mai sălbatic

                                                        Și prin ramuri se strecoară, 

                                                             Caută  suflet  romantic…

                                                                  Ce prin univers,  el zboară.

                                                                                              Iar pe strada cu pricina…

                                                                                                   Soț nu are nici un plop…

                                                                                                        Dar nimeni nu poartă vina,

                                                                                                             Au crescut așa cu-n scop.

                                                                                                             Vântul bate printre ramuri

                                                                                                        Când vorbim despre iubire

                                                                                                   Ne cuprinde valuri, valuri,

                                                                                              A lui Emin, amintire.

                                                                                         Codrii cei frumoși  de-aramă,

                                                                                    Cântă în taină iubirea pierdută,

                                                                               Suferă și ei o mare dramă…

                                                                          De când poetul, glasul nu le-ascultă. 

                                                     Sub mirosul fin al florilor de tei,

                                                          S-au cunoscut atâția visători,

                                                               Poeți mai mari, poeți mai mititei,

                                                                    Dar de iubire pură, purtători.

                                                                         Iar pe lacul cel tăcut și singuratic

                                                                              Se văd și-acum catargele în vânt,

                                                                                    Dar albastrul lui e-acum roșiatic,

                                                                                         Că oglindește luna, suspinând. 

                                                                                                              Toate-acum sunt triste... toate,

                                                                                                          Doar Luceafărul din cer e fericit,

                                                                                                     A venit la el în vizită, un frate, 

                                                                                                De-atunci  ei nu s-au despărțit. 

                                                                                           Când pe cer apare blânda lună,

                                                                                      Și stelele frumoase, strălucesc,

                                                                                 Pe noi ne-mbracă în lumină

                                                                            Un  sfânt „Luceafăr  românesc”.

Metamorfozele inimii > Maria Sturdza-Clopotaru

            FREAMĂTUL IUBIRII

          ai adormit la pieptul meu

          cu lacrimi de copil

               ce încă suspina

               un vis urât ţi-am alungat

                    cu sufletu-mi gentil

                    când soarele-apunea

                         ai adormit la pieptul meu

                         seducător de vie

                              în duioşia nopţii

                              icoană a iubirii

                                   eşti numai poezie

                                   un dar divin al sorţii

                                        şi cum stăteai la pieptul meu

                                        cu părul despletit

                                             cascadă-nvolburată

                                             tumultul ei ce spumega

                                                  pe loc m-a zăpăcit

                                                  mai mult ca niciodată

                                                       când surâdeai la pieptul meu

                                                       în liniştea de iasomie

                                                            erai izvor de infinit

                                                            pe trupul tău răscolitor

                                                                 am pus pecetea din vecie

                                                                 ce  trup şi suflet ne-a unit

                                                                      clipa e tăcere

                                                                      îngerii roşesc

                                                                           freamătul iubirii

                                                                           e dumnezeiesc

                                    SOARELE MEU

                                 ca luna m-aş despleti

                                 dacă-n suflet m-ai privi

                                           şi ţi-aş recepta ecoul

                                           care mi-ar mări haloul

                                           mistic poate ţi-aş răspunde

                                           tot pe mişcătoare unde

                                                     cu aceeaşi duioşie

                                                     taină-n Marea Veşnicie

                                                     şi atraşi întotdeauna

                                                     precum soarele şi luna

                                                               în cosmicul athanor

                                                               să ne-alchimizăm cu dor

                                                               să-mplinim tăcuţi misterul

                                                               care luminează cerul

                                                                        eu iubire-n versul tău

                                                                        tu măreţ Soarele meu

                         
                         NEBĂNUITELE PORȚI DE LUMINĂ

                             promite-mi că nu vei pleca

                             într-o noapte cu miresme de mai

                             când zvâcnește în muguri iubirea

                             sau în crepusculul verii

                             când soarele se sparge în valuri sticloase

                             nici în țipătul frunzelor biciuite

                             de vânturi fugare

                             cu atât mai mult să nu pleci

                             când împovăratele crengi sărută pământul

                             și scârție neaua sub pașii vremelnici

                             nici atunci când urletul fiarei

                             prădalnic te cheamă

                             spre deșertăciuni abisale

                             fiindcă nu vreau să-ți pierd urmele

                             prin troiene de gânduri duale

                             ispite încremenite într-un trecut

                             care nu există

                             promite-mi doar că nu vei pleca singur

                             în ceasul de taină

                             că la ultima strigare

                             vei clipi surâzător din pleoapele arse

                             de vinovate neliniști

                             prin strângerea mâinilor

                             lasă-mă să-ți ating sufletul

                             să fiu acel far tăcut care să-ți lumineze calea

                             când vei vedea conștient

                             ierarhiile îngerești

                             ele te vor înălța tot mai sus

                             și-ți vor deschide

                             nebănuitele porți de lumină

                             promite-mi

Metamorfozele inimii: Adina Velcea - poezie de dragoste

Adina Velcea- Grecia

                      Anamorfoză

Eu te iubesc cu toată puterea minții mele

Născută din adâncul ce-ascunde murmur tragic

          Când în tăcerea nopții apari ca o chemare

          A unui fantomatic tărâm poetic magic.

               Privirea-mi te cuprinde, te mângâie, te cere;

               O, palidă nălucă, cum plânge-n versuri pana

                         Când îți creez conturul cu frenezia-mi vie

                         Ca prin a ta ființă să-mi vindec pe veci rana.

                              A nopții esti stăpână și te slăvesc cu-ntreaga

                              Simțire înfrânată ce trupului dă viață

                                        Că pe întinsul rece și hâd al existenței

                                        Mi-ești clipa de visare ce-n beznă mă răsfață.

                                             Te-așez pios în slovă, te scriu cu-nverșunare

                                             Și te închid în fila ce-și tremură visarea

                                                       Ca ultima vibrare a unui glas ce strigă

                                                       Secunda irosită când se deșteaptă zarea.

                                             Sfârșitul e aproape, dar vreau să gust nectarul

                                             Din trupul tău extatic cu-o patimă nebună,

                                                       Să te cuprind în mine și-n spasmul încleștării

                                                       Să uit că noaptea trece și totul e minciună.

   

                                                                                  Mai știi tu vara-aceea...

                                                                           Mai știi tu vara-aceea în care ne iubeam

                                                                           Și ceru-și presărase azurul în priviri?

                                                                      Ne mângâia tăcerea și orice gând aveam

                                                                      Plutea ca o petală în zbor de heruvimi.

                                                                 Mă legănai în lanul privirilor duioase,

                                                                 Halucinant de tandre, atingeri și mister,

                                                            În tresăriri de clipă, tristețea-și lepădase

                                                            Haina de lacrimi roasă când s-a-nălțat la cer.

                                                       Ne cununase vara semnând pe o hârtie

                                                       Poemul de iubire din sufletul vrăjit.

                                                  Inelul de logodnă?... un vers de poezie

                                                  Înfășurat pe deget, ca dorul înfrunzit.

                                             Deasupra noastră luna își picura argintul

                                             Și surâdea în taină, voios, un clopoțel,

                                        Iar noaptea-nfiorată semnase legământul

                                        Cu o steluță mică, drept piatră la inel.

                                   Dar zările viclene pândeau cu ochii tulburi,

                                   Ascunse-n jungla crudă a răului uman

                              Și încolțiră șoapte, și îndoieli, și gânduri

                              Aduse de furtuna unui destin dușman.

                         Azurul din privire e azi doar amintire,

                         În inimă pustiul a-nfrânt orice avânt,

                    Lăstarii de iubire sunt morți în cimitire

                    Și moartea-și cere dreptul la ultimul cuvânt.

               Dar undeva o lira își cântă dorul verde

               Ca un Orfeu din vremuri, rătăcitor prin veac,

          Prin lujerii speranței uitarea-ncet se pierde,

          Un corb își frânge zborul în flori de liliac.

     În șopot curge ziua, iar noaptea se răsfață

     Prin câmpul plin de stele-n oglinda de la geam,

Și te întreb, iubite, cu glas de dimineață:

Mai știi tu vara-aceea în care ne iubeam?

                     De câte ori, iubite

     - De câte ori, iubite, din cer tu te-ai prelins

     Pe geana mea înlăcrimată în urma unui vis...

          Nici stelele nu au puterea de-a lumina ca tine

          Căci tu eşti cel ce poate durerea să-mi aline...

              De câte ori te-ascult în gânduri ce nu tac,

              Te caut cu privirea şi cât de mult îmi plac

                   Sclipirile de stele din ochii tăi senini...

                   În noaptea vieţii mele sunt raze şi lumini.

                        De câte ori în noapte am rătacit pe drum,

                        Te-am căutat prin valuri şi prin ecou postum

                             Sperând să-ţi cad în braţe, iubite, şi-apoi iară

                             Să reclădim din resturi o nouă primavară.

                                  De-mi dai din nou iubire prin lacrimi vii de cer

                                  Eu pe altarul vietii drept jertfă mă ofer.

                                       Şi-ntreaga mea făptură luci-va-n veşnicie

                                       Ca ochi aprins al nopţii pe bolta cenuşie!

                                            „- Să fie oare-aievea?... sau visul se aprinde

                                            Când ochiul nopţii vine şi dorul să-mi colinde?

                                                 Tot cerul viu  clipeşte privind duios, acuş,

                                                 Lumină cum dau lunii din palmele căuş.

                                                      Eu îţi alin tristeţea şi rănile-ţi pansez

                                                      Şi stelele pe ramuri în noapte ţi le-aşez.

                                                           Şi pot, iubita mea, prin farmec şi mister,

                                                           Durerea ta adâncă în mine s-o transfer.”