România

România

luni, 6 februarie 2017

Metamorfozele inimii > Vasile Lihăt - poezii de dragoste

Vasile Lihăt - Timișoara

















                                                POVESTE DE DRAGOSTE
                                                                                    
                            La izvorul ce șoptește, trecătorilor povești,
                            Nici nu scade, nici nu crește, nici nu poți ca să-l oprești.
                            O legendă el îți spune, de ai timp să-te odihnești,
                            Despre o dragoste anume, de pe vremuri strămoșești.

                            Dragoste neîmplinită, fiindcă-atunci nu se putea,
                            Fata care se mărită, să-și aleagă dragostea.
                            Era pur și simplu dată, la acel care plătește,
                            Nici nu era întrebată, dacă-i place… de dorește.

                            Într-un cătun, nu știu care, într-un bordei năcăjit,
                            Măriuța-i fată mare, se gândește la iubit.
                            De la-o vreme s-a uitat, la Ionuț…de prin vecini,
                            Îl știa că s-au jucat de copii prin mărăcini.

                            Dar acum , acea privire, îl săgeată într-un… fel,
                            Parcă-l trece-n nemurire, zeu îl face acum pe el,
                            Buzele i se usucă, pieptul saltă tot mai tare,
                            O apucă-un dor de ducă, să-i iasă-n întâmpinare.

                            Poate că o bagă-n seamă, câte-ar vrea ea să îi spună,
                            Și mai ști… poate o cheamă, să vină seara pe lună.
                            Doamne! cât îl mai visează, dacă poate să adoarmă,
                            Dragostea o ține trează, și în gânduri prinde formă.

                            Când îi pasăre măiastră ce cântă dumnezeiește,
                            La Ionuț stă pe fereastră, și-ndelung ea îl privește,
                            Ba îi lacrimă de ploaie, ce pe buze se așează,
                            Ori vreo creangă ce se-ndoaie, să-l mângâie când oftează.

                            Ar fi floare parfumată, ce așteaptă s-o miroasă
                            Iarbă ar fi,de-ar fi călcată, prag la ușă, pat în casă,
                            Lângă el doar ca să fie, să-l atingă, să-l asculte,
                            Ar trăii o bucurie, dar nu poate… sunt prea multe.

                            Ionuț, acum flăcău,o știa pe Măriuța,
                            Se roagă la Dumnezeu, ca să-i pupe el gurița ,
                            O pândea de multe ori, stând ascuns pe nu știu unde,
                            Simțea în stomac fiori, inima cum se aprinde.

                            Își făcea adesea drum, trecând pe la ea prin față,
                            Doar s-o vadă oarecum,să se umple iar de viață.
                            Noaptea se uita la cer, printre stele o vedea,
                            Coborând în chip de înger, lui să-aducă dragostea.

                            Ori venea în chip de zână, mai frumoasă decât Luna,
                            Și îl lua ușor de mână, pe cap să-i pună cununa.
                            - Ce frumos e dacă crezi! Măriuța-i Dumnezeu!
                            Totdeauna când visez, în brațe o țin doar eu.

                            Vânt de vară vrea să fie, să zboare cu ea la sapă,
                            Să se plimbe pe sub iie… ori să fie-un strop de apă,
                            Din ulciorul ei de lut, ce pe buze poposește,
                            Să îi dea dulce sărut, tot la ea el se gândește.

                            Râu s-ar face dacă-ar știi când se duce la scăldat,
                            Un măr dulce ar mai fi, dacă ea l-ar fi mușcat,
                            Că Măriuța este-n toate, gândurile i-le fură,
                            Ca să doarmă nu mai poate, ce dor greu el mai îndură.

                            Trebuie să fie ceva, își spunea Ionuț mereu,
                            Să o chem pe undeva, unde se ajunge greu,
                            După vadul morii-i bine, am să-i spun, și de dorește…
                            Simte ceva pentru mine, înseamnă că mă iubește.

                            Mâine am să-i spun de-o văd, că aș vrea să ne-ntâlnim,
                            Că doar nu o fi prăpăd, dacă stăm și mai vorbim,
                            Un loc bun de așteptat,sub nucii acei umbroși,
                            Nu-i departe nici de sat, și nu umblă curioși.

                            Se apropie dimineața, cocoșii cântă făloși,
                            Satul își reia viața, oameni harnici prietenoși.
                            Ionuț, cătă pricină, la Măriuța să ajungă,
                            Și ușor o ia de mână - reușise s-o atingă! -

                            Fără să își piardă firea, el șoptea pe ne-suflate,
                            Îi propuse întâlnirea, apoi plecă mai departe.
                            Măriuța-ncremenise, pe Ionuț ea la atins ,
                            Ba mai mult, îi și vorbise de un loc… și nu e vis.

                            Pe la prânz ei au să fie, singuri, singuri, singurei,
                            - Prânzul astăzi o să vie ? se-ntreba în sinea ei  .
                            Iute să mă fac frumoasă, să mă schimb, să mă-aranjez,
                            De Ionuț să fiu aleasă… De când Doamne eu visez!

                            Iute își pieptănă ea, părul ca un spic de grâu,
                            Ie nouă îmbrăcă, și-o legă strânsă la brâu,
                            Se-mbrăcă pentru feciori, cu opreg sub cingătoare,
                            Își lua poalele cu colți și opinci noi în picioare.

                            Și plecă iute pe ușă, mândră foc la arătare,
                            De ziceai că-i o păpușă ori o zână-ntre fecioare.
                            Și pe drumul către moară, radiind de fericire,
                            Văzu cum dintr-o trăsură toți o priveau cu uimire.

                            Dar ea nu băgă de seamă, ruga pe cer soarele,
                            Să grăbească fără frică ca să treacă orele.
                            Se opri la râul mare, printre sălcii se ascunse,
                            Și privea cu nerăbdare, locul care i se spuse.

                            Așteptând însuflețită ca Ionuț să-apară primul,
                            Să-l vadă… de se frământă, lui o să își dea destinul.
                            Și-apoi mai în jos pe punte, o să treacă și ea apa,
                            Nu se cade ea să-aștepte, și-apoi timpul, nu e gata.

                            Din căruța ce trecuse, un boier umflat, hapsân,
                            Pe Măriuța o văzuse, nesimțindu-se bătrân,
                            De soție a vrut s-o ia  nevăzând așa minune,
                            Toată lumea întreba, ca să afle al său nume.

                            Un bătrân dintr-o căruță, ce ducea fânul acasă,
                            O văzuse pe Măriuța, cât era azi de frumoasă,
                            Când boierul la-ntrebat, i-a spus numele la fată,
                            Ba mai mult i-a arătat unde șade al ei tată.

                            - Ai o fată Măriuța? am văzut-o mai la vale,
                            Și mi-a zis cel cu căruța, cum că este a dumitale.
                            - Daa… boiere e este a mea! (zise tatăl bâlbăit ),
                            Nu  credea că va vedea, un boier ce i-a vorbit.

                            - Am văzut că-i fată mare, am venit ca să o iau,
                            Spune prețul dumitale, cât ai vrea pe ea să-ți dau?
                            Tatăl se uită la mama, nu prea văzuse bănet,
                            - Stiiți, noi… am vrea…de bună samă! Prețul, să fie corect.

                            Că Măriuța-i  fată bună, nu mănâncă mult… șî lucră,
                            În sat nu mai este una, sacul la moară să-l ducă.
                            Două pungi scoasă pe masă, dar apoi se răzgândi,
                            Băgă mâna și mai scoasă, una, și pă masă erau trei .

                            - Uite banii! Adă fata, că mă cam grăbesc acum,
                            Ca să isprăvim cu asta, că diseară mă cunun.
                            Luă o pungă și-o deschisă, plină cu bănuți de aur,
                            Toată viața nu văzuse, într-o pungă un tezaur.

                            Și pă masa lor stăteau, încă două tot la fel,
                            Cu ce-aveau acum puteau, să trăiască-într-un castel.
                            - Eu mă duc după Măriuța! O aduc în graba mare!
                            Muiere! Fă-i boceluța… dă-i boierului mâncare.

                            - Ia boiere un colț de pâine, și un blid plin cu corastă ,
                            Până ce bărbatul vine. Ia! Că-i de la vaca noastră.
                            C-o fătat de două zile o mândreață de vițică,
                            O dus-o pă deal Vasile, că-i o vacă vrednică.

                            Și adunând ea niște haine, încropi iute-o desagă,
                            Că-avea cămăși tare faine, cusute de fata dragă.
                            Tată-su-ntr-o fugă o ține, să-o aducă pe Măriuța,
                            Întrebă pe la vecine, unde i s-o dus fătuța.

                            Unii zic că or văzut-o că merea spre vadul morii,
                            Într-acolo iute-a luat-o, gândind la schimbul comorii.
                            O văzu din depărtare  pe Măriuța lui pe punte,
                            Și-o strigă în gura mare, să se-oprească să-l asculte.

                            - Hai acasă! Iute, acum! Ai noroc! Te-am măritat.
                            Hai! Întoarce-te din drum, că te-așteaptă un bărba!
                            Măriuța sta-nlemnită… Ce bărbat?… Ce măritat?
                            Ionuț îi după punte… Doar lui inima i-a dat.

                            - Hai acasă iute tare că norocul te așteaptă!
                            O să ai o casă mare… Deseară ești cununată!
                            Cerul cade peste ea. Tot Pământul se-învârtește.
                            Pe Ionuț. Pe el îl vrea… După punte-i. Îl privește.

                           Simții puntea că se rupe sub durerea ei cea mare,
                           Nu ajunge… să-l sărute… Totu-i ceață acum în zare.
                           Și simții cum apa rece, o luă… învolburată,
                           Și că viața i se trece, ne-împlinind visul de fată.

                           Și Ionuț, înmărmurit, se uita la ea cum pică,
                           Fără teamă a sărit, o prinse…și o ridică .
                           Ochii nu mai au lumină, pieptul nu îi mai tresaltă,
                           Nu-i căldură la inimă…e pe lumea cealaltă…

                           Și în brațe o stânsă tare, peste gură puse gură,
                           Vrând să-i dea a lui suflare, în apă ei dispărură…
                           Când norocul e prea mare, sigur nu îl vei avea,
                           Todeauna este o cale să-l plătești, și va durea.










                                                                                      SUFLET DE GHEAȚĂ
                                                       
                                                                                      Ascult în liniștea din jur
                                                                                      Suspinul fulgilor de nea.
                                                                                      Lacrimi de suflete-îngețate,
                                                                                      Plânge un el..., plânge o ea 

                                                                            Se scurg ușor din cer petale,
                                                                            De flori ne-oferite-n dar,
                                                                            Celui iubit…, celei iubite,
                                                                            Când supărarea-a pus hotar.

                                                                  Pe geam îmi lasă flori de gheață,
                                                                  Un el și-o ea… purtați de jale,
                                                                  Ce au plecat din astă viață,
                                                                  Neîmpăcați…, suflete goale.

                                                        Ascult suspinul fulgilor de nea,
                                                        Șoptindu-mi a lor rugăminte,
                                                        Să scriu povestea lor ar vrea,
                                                        De dragoste de mai-nainte.

                                              Un el și-o ea… s-au întâlnit
                                              Întâmplător, pe drumul mare,
                                              Din prima clipă s-au iubit
                                              Făcând gelos pe mândru Soare.

                                    El, de pe boltă urmărea
                                    Demult, făptura omenească.
                                    Cu razele-i o mângâia,
                                    Căldura lui s-o ocrotească.

                          În zori, privește-înmărmurit
                          Cum ea se dăruiește lui,
                          Și întreg cerul s-a-nroșit,
                          Prinzând culoarea focului .

                                   De supărare n-a mai vrut
                                   Să-i dea căldură și lumină,
                                   În casa lor a apărut ,
                                   Necazul din acea pricină.

                                             Doar luna îi mai ajuta,
                                             Și încerca să îi alinte,
                                             Dar inima le îngheța,
                                             Nu mai puteau fi ca-nainte.

                                                       O zână, auzind povestea lor,
                                                       Găsit-a leacul în natură,
                                                       El sta-n puterea florilor,
                                                       Ce razele de soare fură.

                                                                 Din ele fac o țesătură,
                                                                 Și se îmbracă fiecare.
                                                                 Având în suflete căldură,
                                                                 În inimi, aduc alinare.

                                                                           La drum, ea repede-a pornit,
                                                                           În casa lor i-a anunțat,
                                                                           Și ea și el au auzit,
                                                                           Dar aveau sufletu-nghețat.

                                          De-atunci, ei umblă ne-ncetat
                                          Cătând să-și dăruiască-o floare.
                                          Cu sufletul lor înghețat,
                                          Și lacrimile sunt… petale.




                                                       
















         PENTRU TINE

Făcut-am pașii zbor nebun,
Să ajung l-a a inimii chemare,
     Să mă îmbăt cu al tău parfum,
     Prinși într-o stânsă-mbrățișare.

          Făcut-am gândul lună plină,
          Să lumineze fața ta, 
               Să închizi ochii în lumină,
               Atunci când eu te-oi săruta.

                    Făcut-am palmele căuș,
                    Ca să le umplu de plăcere,
                         Și să te mângâi, jucăuș,
                         Pe sânii tăi ca două mere.

                              Făcut-am buzele de jar,
                              Să simți a inimii căldură,
                                   Iar tu le-ai stins cu al tău nectar,
                                   De floare dulce, atât de pură.                                                                                             
                                        Făcut-am pleoapele chemare,
                                        Ca să-ți „vorbească” numai ție,
                                             Și ele au deschis cărare,
                                             Pe-a dragostei împărăție.

                                                  În inimă făcut-am loc ,
                                                  Grădini cu flori de primăvară,
                                                       Când te voi prinde de mijloc,
                                                       Gurița ta… sărut să ceară.

                                                             Făcut-am brațele stânsoare,
                                                             O colivie… să te țină,
                                                                  Să uit de tot, de depărtare,
                                                                  Și inima să-mi fie plină.

                                                                       Făcut-am vorba poezie,
                                                                       În vers să-ți spun că te iubesc,
                                                                            Și viața mea ți-o închin ție,
                                                                            Fiindcă te am…, îți mulțumesc.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu