 |
| Vasile Lihăt - Timișoara |
POVESTE DE DRAGOSTE
La
izvorul ce șoptește, trecătorilor povești,
Nici
nu scade, nici nu crește, nici nu poți ca să-l oprești.
O
legendă el îți spune, de ai timp să-te odihnești,
Despre
o dragoste anume, de pe vremuri strămoșești.
Dragoste
neîmplinită, fiindcă-atunci nu se putea,
Fata
care se mărită, să-și aleagă dragostea.
Era
pur și simplu dată, la acel care plătește,
Nici
nu era întrebată, dacă-i place… de dorește.
Într-un
cătun, nu știu care, într-un bordei năcăjit,
Măriuța-i
fată mare, se gândește la iubit.
De
la-o vreme s-a uitat, la Ionuț…de prin vecini,
Îl
știa că s-au jucat de copii prin mărăcini.
Dar
acum , acea privire, îl săgeată într-un… fel,
Parcă-l
trece-n nemurire, zeu îl face acum pe el,
Buzele
i se usucă, pieptul saltă tot mai tare,
O
apucă-un dor de ducă, să-i iasă-n întâmpinare.
Poate
că o bagă-n seamă, câte-ar vrea ea să îi spună,
Și
mai ști… poate o cheamă, să vină seara pe lună.
Doamne! cât îl mai visează, dacă poate să adoarmă,
Dragostea
o ține trează, și în gânduri prinde formă.
Când
îi pasăre măiastră ce cântă dumnezeiește,
La
Ionuț stă pe fereastră, și-ndelung ea
îl privește,
Ba îi
lacrimă de ploaie, ce pe buze se așează,
Ori
vreo creangă ce se-ndoaie, să-l mângâie când oftează.
Ar fi
floare parfumată, ce așteaptă s-o miroasă
Iarbă
ar fi,de-ar fi călcată, prag la ușă, pat în casă,
Lângă
el doar ca să fie, să-l atingă, să-l asculte,
Ar
trăii o bucurie, dar nu poate… sunt prea multe.
Ionuț, acum flăcău,o știa pe Măriuța,
Se
roagă la Dumnezeu, ca să-i pupe el gurița ,
O
pândea de multe ori, stând ascuns pe nu știu unde,
Simțea
în stomac fiori, inima cum se aprinde.
Își
făcea adesea drum, trecând pe la ea prin față,
Doar
s-o vadă oarecum,să se umple iar de viață.
Noaptea
se uita la cer, printre stele o vedea,
Coborând
în chip de înger, lui să-aducă dragostea.
Ori
venea în chip de zână, mai frumoasă decât Luna,
Și îl
lua ușor de mână, pe cap să-i pună cununa.
-
Ce frumos e dacă crezi! Măriuța-i Dumnezeu!
Totdeauna
când visez, în brațe o țin doar eu.
Vânt
de vară vrea să fie, să zboare cu ea la sapă,
Să
se plimbe pe sub iie… ori să fie-un strop de apă,
Din
ulciorul ei de lut, ce pe buze poposește,
Să
îi dea dulce sărut, tot la ea el se gândește.
Râu
s-ar face dacă-ar știi când se duce la scăldat,
Un
măr dulce ar mai fi, dacă ea l-ar fi mușcat,
Că
Măriuța este-n toate, gândurile i-le fură,
Ca
să doarmă nu mai poate, ce dor greu el mai îndură.
Trebuie
să fie ceva, își spunea Ionuț mereu,
Să
o chem pe undeva, unde se ajunge greu,
După
vadul morii-i bine, am să-i spun, și de dorește…
Simte
ceva pentru mine, înseamnă că mă iubește.
Mâine
am să-i spun de-o văd, că aș vrea să ne-ntâlnim,
Că
doar nu o fi prăpăd, dacă stăm și mai vorbim,
Un
loc bun de așteptat,sub nucii acei umbroși,
Nu-i
departe nici de sat, și nu umblă curioși.
Se
apropie dimineața, cocoșii cântă făloși,
Satul
își reia viața, oameni harnici prietenoși.
Ionuț, cătă pricină, la Măriuța să ajungă,
Și
ușor o ia de mână - reușise s-o atingă! -
Fără
să își piardă firea, el șoptea pe ne-suflate,
Îi
propuse întâlnirea, apoi plecă mai departe.
Măriuța-ncremenise, pe Ionuț ea la atins ,
Ba
mai mult, îi și vorbise de un loc… și nu e vis.
Pe
la prânz ei au să fie, singuri, singuri, singurei,
-
Prânzul astăzi o să vie ? se-ntreba în sinea ei
.
Iute
să mă fac frumoasă, să mă schimb, să mă-aranjez,
De
Ionuț să fiu aleasă… De când Doamne eu visez!
Iute își pieptănă ea, părul ca un spic de grâu,
Ie
nouă îmbrăcă, și-o legă strânsă la brâu,
Se-mbrăcă
pentru feciori, cu opreg sub cingătoare,
Își
lua poalele cu colți și opinci noi în picioare.
Și
plecă iute pe ușă, mândră foc la arătare,
De
ziceai că-i o păpușă ori o zână-ntre fecioare.
Și
pe drumul către moară, radiind de fericire,
Văzu
cum dintr-o trăsură toți o priveau cu uimire.
Dar
ea nu băgă de seamă, ruga pe cer soarele,
Să
grăbească fără frică ca să treacă orele.
Se
opri la râul mare, printre sălcii se ascunse,
Și
privea cu nerăbdare, locul care i se spuse.
Așteptând
însuflețită ca Ionuț să-apară primul,
Să-l
vadă… de se frământă, lui o să își dea destinul.
Și-apoi
mai în jos pe punte, o să treacă și ea apa,
Nu
se cade ea să-aștepte, și-apoi timpul, nu e gata.
Din
căruța ce trecuse, un boier umflat, hapsân,
Pe
Măriuța o văzuse, nesimțindu-se bătrân,
De
soție a vrut s-o ia nevăzând așa minune,
Toată
lumea întreba, ca să afle al său nume.
Un
bătrân dintr-o căruță, ce ducea fânul acasă,
O
văzuse pe Măriuța, cât era azi de frumoasă,
Când
boierul la-ntrebat, i-a spus numele la fată,
Ba
mai mult i-a arătat unde șade al ei tată.
-
Ai o fată Măriuța? am văzut-o mai la vale,
Și
mi-a zis cel cu căruța, cum că este a dumitale.
-
Daa… boiere e este a mea! (zise tatăl bâlbăit ),
Nu credea că va vedea, un boier ce i-a vorbit.
-
Am văzut că-i fată mare, am venit ca să o iau,
Spune
prețul dumitale, cât ai vrea pe ea să-ți dau?
Tatăl
se uită la mama, nu prea văzuse bănet,
-
Stiiți, noi… am vrea…de bună samă! Prețul, să fie corect.
Că
Măriuța-i fată bună, nu mănâncă mult…
șî lucră,
În
sat nu mai este una, sacul la moară să-l ducă.
Două
pungi scoasă pe masă, dar apoi se răzgândi,
Băgă
mâna și mai scoasă, una, și pă masă erau trei .
-
Uite banii! Adă fata, că mă cam grăbesc acum,
Ca
să isprăvim cu asta, că diseară mă cunun.
Luă o pungă și-o deschisă, plină cu bănuți
de aur,
Toată
viața nu văzuse, într-o pungă un tezaur.
Și
pă masa lor stăteau, încă două tot la fel,
Cu
ce-aveau acum puteau, să trăiască-într-un castel.
-
Eu mă duc după Măriuța! O aduc în graba mare!
Muiere! Fă-i boceluța… dă-i boierului mâncare.
-
Ia boiere un colț de pâine, și un blid plin cu corastă ,
Până
ce bărbatul vine. Ia! Că-i de la vaca noastră.
C-o
fătat de două zile o mândreață de vițică,
O
dus-o pă deal Vasile, că-i o vacă vrednică.
Și
adunând ea niște haine, încropi iute-o desagă,
Că-avea
cămăși tare faine, cusute de fata dragă.
Tată-su-ntr-o fugă o ține, să-o aducă pe Măriuța,
Întrebă
pe la vecine, unde i s-o dus fătuța.
Unii
zic că or văzut-o că merea spre vadul morii,
Într-acolo
iute-a luat-o, gândind la schimbul comorii.
O
văzu din depărtare pe Măriuța lui pe
punte,
Și-o
strigă în gura mare, să se-oprească să-l asculte.
-
Hai acasă! Iute, acum! Ai noroc! Te-am măritat.
Hai! Întoarce-te din drum, că te-așteaptă un bărba!
Măriuța sta-nlemnită… Ce bărbat?… Ce măritat?
Ionuț
îi după punte… Doar lui inima i-a dat.
-
Hai acasă iute tare că norocul te așteaptă!
O
să ai o casă mare… Deseară ești cununată!
Cerul cade peste ea. Tot Pământul
se-învârtește.
Pe
Ionuț. Pe el îl vrea… După punte-i. Îl privește.
Simții
puntea că se rupe sub durerea ei cea mare,
Nu
ajunge… să-l sărute… Totu-i ceață acum în zare.
Și
simții cum apa rece, o luă… învolburată,
Și
că viața i se trece, ne-împlinind visul de fată.
Și Ionuț, înmărmurit, se uita la ea cum pică,
Fără
teamă a sărit, o prinse…și o ridică .
Ochii
nu mai au lumină, pieptul nu îi mai tresaltă,
Nu-i
căldură la inimă…e pe lumea cealaltă…
Și
în brațe o stânsă tare, peste gură puse gură,
Vrând
să-i dea a lui suflare, în apă ei dispărură…
Când
norocul e prea mare, sigur nu îl vei avea,
Todeauna
este o cale să-l plătești, și va durea.
SUFLET DE GHEAȚĂ
Ascult
în liniștea din jur
Suspinul
fulgilor de nea.
Lacrimi
de suflete-îngețate,
Plânge
un el..., plânge o ea
Se
scurg ușor din cer petale,
De
flori ne-oferite-n dar,
Celui
iubit…, celei iubite,
Când
supărarea-a pus hotar.
Pe
geam îmi lasă flori de gheață,
Un el
și-o ea… purtați de jale,
Ce au
plecat din astă viață,
Neîmpăcați…, suflete goale.
Ascult
suspinul fulgilor de nea,
Șoptindu-mi
a lor rugăminte,
Să
scriu povestea lor ar vrea,
De
dragoste de mai-nainte.
Un el
și-o ea… s-au întâlnit
Întâmplător, pe drumul mare,
Din
prima clipă s-au iubit
Făcând
gelos pe mândru Soare.
El, de
pe boltă urmărea
Demult, făptura omenească.
Cu
razele-i o mângâia,
Căldura
lui s-o ocrotească.
În
zori, privește-înmărmurit
Cum
ea se dăruiește lui,
Și
întreg cerul s-a-nroșit,
Prinzând
culoarea focului .
De
supărare n-a mai vrut
Să-i
dea căldură și lumină,
În
casa lor a apărut ,
Necazul
din acea pricină.
Doar
luna îi mai ajuta,
Și
încerca să îi alinte,
Dar
inima le îngheța,
Nu
mai puteau fi ca-nainte.
O
zână, auzind povestea lor,
Găsit-a
leacul în natură,
El
sta-n puterea florilor,
Ce
razele de soare fură.
Din
ele fac o țesătură,
Și se
îmbracă fiecare.
Având
în suflete căldură,
În inimi, aduc alinare.
La
drum, ea repede-a pornit,
În
casa lor i-a anunțat,
Și ea
și el au auzit,
Dar
aveau sufletu-nghețat.
De-atunci, ei umblă ne-ncetat
Cătând
să-și dăruiască-o floare.
Cu
sufletul lor înghețat,
Și
lacrimile sunt… petale.
PENTRU TINE
Făcut-am pașii zbor nebun,
Să ajung l-a a inimii chemare,
Să mă îmbăt cu al tău parfum,
Prinși într-o stânsă-mbrățișare.
Făcut-am gândul lună plină,
Să lumineze fața ta,
Să închizi ochii în lumină,
Atunci când eu te-oi săruta.
Făcut-am palmele căuș,
Ca să le umplu de plăcere,
Și să te mângâi, jucăuș,
Pe sânii tăi ca două mere.
Făcut-am buzele de jar,
Să simți a inimii căldură,
Iar tu le-ai stins cu al tău nectar,
De floare dulce, atât de pură.
Făcut-am pleoapele chemare,
Ca să-ți „vorbească” numai ție,
Și ele au deschis cărare,
Pe-a dragostei împărăție.
În inimă făcut-am loc ,
Grădini cu flori de primăvară,
Când te voi prinde de mijloc,
Gurița ta… sărut să ceară.
Făcut-am brațele stânsoare,
O colivie… să te țină,
Să uit de tot, de depărtare,
Și inima să-mi fie plină.
Făcut-am vorba poezie,
În vers să-ți spun că te iubesc,
Și viața mea ți-o închin ție,
Fiindcă te am…, îți mulțumesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu