 |
| Daniel Vișan-Dimitriu - Craiova, jud. Dolj |
SENINUL RAZELOR CĂPRUI
Îmi urmăresc tristețea cum, furioasă, fuge,
Împrăștiind, în juru-i, un sânge otrăvit
Cu hematii ce poartă un adevăr strivit
De toate câte-l calcă și-ncearcă a-l distruge.
Încearcă să se-ntoarcă, din noua-i pribegie,
Privindu-mă cu sete și ochii de mormânt,
Sălbatici în privirea lipsită de cuvânt
A celei care-ncearcă, în van, să mă îmbie.
O urmărăsc în gândul ce-aleargă,-i taie calea,
O-ndepărtează, iarăși, în furios galop,
Atent să nu se-ntoarcă urmându-și vechiul scop:
Acela de-a-mi aduce în sânge, iarăși, jalea.
Se-ndepărtează, pleacă, în suflet simt seninul.
E-o liniște în toate și nici tăcere nu-i
În razele pornite din ochii ei căprui
Ce vin să îmi alinte, în inimă, divinul.
NU MAI ȘTIU
Nici nu mai știu de ce, în seara când
Am stat cu tine-n brațele din gând,
Făcusem foc înalt la ceas târziu,
Căci nu era nici frig și nici pustiu.
Erau atâtea stele peste noi
Și peste cortul nostru din zăvoi,
Atâția greieri într-un singur cânt,
De mă credeam în Rai, nu pe Pământ.
Mă-ntreb și-acum de n-o fi fost un vis
Ce mi-a rămas adânc în minte-nscris,
Dar nu mai știu nici dacă ne-am iubit
Sub stele,-n cort, și nici cum am dormit.
Ce știu cu siguranță, e că eu,
Te văd tot mai frumoasă,-n visul meu,
Și îți aștept sosirea cu nesaț
În nopțile când îmi adormi pe braț.
TABLOUL VISULUI ALBASTRU
Eu te visez dansându-mi în albastru,
Tu mă alinți în gânduri de azur,
Eu sunt o așteptare, tu un astru
Ce nerăbdării mele dă contur.
Lumina ta e-un murmur printre ape
Născute-n tresărire de penel
Pe liniștea atingerii de clape
În fire din eternul carusel.
Și te aștept, și mă aștepți, iar marea
Cu vraja din azurul de opal,
Învăluie alintul cu visarea,
Și-acoperă tabloul cu un val.
UN TIMP, UN VIS, UN GÂND PRIBEAG
M-am rupt din lumea visului etern,
C-un zvâcnet de lumină tremurândă,
Și am dorit, un timp, să îmi aștern
Trăirea într-o inimă plăpândă.
I-am dat puterea harului divin:
Aceea de-a simți, în ea, iubirea
Pe care i-am trecut-o în destin,
Înscrisul ce sfidează nemurirea.
Eram un tot în micul univers
Nemuritorul - eu, unealtă - el,
Și, cu iubirea strecurată-n vers,
Am devenit al vieții menestrel.
Un timp, un vis, un gând pribeag, iar eu
Mă plec în fața îngerului meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu