Metamorfozele inimii > Rodica Constantinescu - poezii de dragoste

Rodica Constantinescu - București

                              TRANDAFIRUL

               Din necuprinsul zării culeg un trandafir
               Şi îl aşez pe palme în clipa de speranţă,
                         Spre ceruri îl ridic ca pe un sfânt potir
                         Cerându-i tăinuit un strop de cutezanţă.
                                   Pătrund cu-a lui scânteie în universul tău
                                   Şi-ţi caut răsuflarea sau gândul rătăcit,
                                             Într-o oglinda spartă apare chipul meu
                                             Cuprins de întuneric şi dorul nerostit.

                                                               Acest pustiu de tine încet mă înconjoară
                                                               Și îmi îngheţă visul cu suflul său anost,
                                                     Triumfător îmi strigă că eşti a mea povară,
                                                     Iar drumul este sterp, cărare fără rost.
                                           Privesc cum trandafirul de frig se ofileşte
                                           Petalele-i tresaltă pe mâna mea întinsă,
                                 Mai luptă o secundă, dar geru-l biruieşte,
                                 Rămâne doar parfumul peste iubirea stinsă.

                TU, STELUȚĂ, SORĂ BUNĂ...

                      Tu, steluţă, soră bună

                      Dă-mi o rază din cunună,

                          Cât un fir de borangic

                          Să-mi aflu de-un ibovnic.

                                Vezi cum clipa trece iute,

                                Iară vremea rea asmute

                                    Baba-iarnă să-mi îngheţe

                                    Doruri, vrere, frumuseţe.

                                          Dar eu vreau încă o noapte

                                          Să-i ofer tainice şoapte,

                                               Mângâiere interzisă,

                                               Dragoste pe buze scrisă.

                                                    Dă-mi o clipă de-ncântare,

                                                    Să port focuri în suflare,

                                                         Pe-al meu braţ, puiul să-l culc

                                                         Şi să-i cânt versuri cu tâlc.

                                                              În visare să-i pătrund

                                                              Al meu dor să îl ascund,

                                                                   Să-l simt cald şi înrobit

                                                                   Să mă satur de iubit.

                                                                        Iar când zorii ori să vină

                                                                        Tu să-mi dai iubirea-n mână,

                                                                              Pe cămaşă să i-o pun

                                                                              Să mă vrea ca un nebun.

                                                       COPACUL VIEȚII

                                       Mângâi cu-aripi de soare o frunză ruginie
                                       Și nuferii din palme de brumă o feresc,
                                       Copacul vieții-l caut ca adăpost să-mi fie,
                                       Din seva lui să beau și-n ramuri să-nverzesc.

                                       Dar ce păcat că plouă și ora-i prea pustie
                                       Dorința se topește sub stropii grei ca dorul,
                                       Ating smerită cerul cu ruga mea târzie
                                      Sperând într-o lumină să mă învețe zborul.

                                      Să nu te-afunzi iubite în ceața dimineții,
                                      Ci încălzește-mi dorul ce încă nu-i rostit
                                      Mai este încă vreme pân’la apusul vieţii,
                                      Noi suntem vis albastru plutind spre infinit.

                                      În toamna cea târzie îmi caut veșnic loc
                                      Luptându-mă cu frigul ce a venit devreme,
                                      Hai, să fugim de iarnă și tristul ei soroc,
                                      Şopteşte-mi ne-ncetat:„Iubito, nu te teme!”