 |
| Silvia Râșnoveanu - Italia |
CU
CE PUTERE...
Cu ce forță neînțeleasă tu continui să m-atragi
Din trecutul care,-n mine, mai sădește amintiri,
Cu ce fire nevăzute mult mă-nvălui și mă tragi
Spre un univers ce-așteaptă ora-ntâilor zidiri?
Punți stelare-mi pui sub mers și sub tălpile de Evă,
Și-mi scoți - parc-ar fi un dans - sufletul din biosferă,
Pui lumină-n el, și-apoi, mi-l hrănește-o dulce sevă
Un nectar, un elixir din alt timp și-o altă eră.
Și-mi creezi - cu ce putere?- printre stele-un astru-al
meu,
Tu mi-l dăruiești și-n palmă, străluciri de talisman,
Luminează cu tărie, ochii tăi se-aprind și eu,
În oceanele albastre, nu mai văd nimic uman.
Căci un muritor - eu cred - n-ar avea puterea-ceea,
Nici n-ar ști, e de-nțeles, că nu-i dăruit în fire,
Cu-o atingere, și-atât, să transforme-n vis femeia,
În dorință și în dor, sau în fluviu de iubire.
 |
| artist Aurelia Chiru, Fly |
VÂNT
DE VARĂ
Ierburi în bătaia vântului de vară,
Cu mirosul reavăn și de verde crud,
Se apleacă,-n treacăt, peste trupul nud,
Ca o sărutare pe sâni de fecioară.
Se strecoară raze, coborând alene,
Panglici de mătase, mi se-anină-n păr,
Pe obrajii mei, ca florile de măr,
Ți-odihnești privirea, scursă printre gene.
Iar din ochii-ți limpezi cu albastru plouă,
E seninu-n care vreau să m-adâncesc,
Și-ntr-o-mbrățișare, simplu și firesc,
Mă preling, cuminte, ca un bob de rouă.
În amurgul zilei, care ne-mpresoară,
Dulce,-n căutare, palmele se-ating,
Buzele aprinse-n sărutări se sting,
În bătaia caldă-a vântului de vară.
FLORI
DE CÂMP
Ce dor îmi e de orele când cerul
Ne-nvăluia-n visare, iar un vânt
Se-auzea-ntre ierburi ca un cânt,
Când stelele își deslușeau misterul.
Îmi amintesc mireasma înserării,
A ploaie-amestecată cu parfum
De flori de câmp... O am în nări și-acum,
Și-n minte-o am, nu pot s-o dau uitării.
Dar nici n-aș vrea...E ca și cum te-aș scoate
Din sufletul ce,-n taină, te-a ascuns,
Sau tu, pe nesimțite, ai pătruns.
Și chiar să vreau, de-acum nu se mai poate.
Te simt în mine,-acuma-,n miez de vară
Un câmp de flori ce-abia au înflorit...
Să-și piardă-al lor parfum și colorit,
M-aș ofili și eu... să nu mă doară.
Și-aș adormi pe paturi veștejite,
Până-ntr-o zi când am să simt că mor,
Iar ție, de va fi să-ți fie dor,
Să mă-nvelești cu flori de câmp, iubite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu