Metamorfozele inimii > Camelia Ardelean - poezii de dragoste

Camelia Ardelean - Deva, jud. Hunedoara

                                                         CÂT TE IUBESC...

                                        Cât te iubesc, febrilă, o știe însăși marea,

                                        Sub pura, diafana perdea de pescăruși,

                                        Lumina-n curcubeul ce frânge depărtarea

                                        Și florile plăpânde pe sobri, reci scoruși.

                                        Ne-am fost promiși pe viață din timpuri depărtate,

                                        Când răsăritul încă nu se-oglindea pe cer,

                                        Iar stelele de gheață oftau, îndurerate,

                                        Ca martore-n crearea unui destin-mister.

                                        Te gust c-un dor fanatic în fiece secundă,

                                        Cobor pe trepte-n flăcări din vastul meu adânc,

                                        Vibrez sub a ta voce, tăcerea-ți mă inundă,

                                        Culcușul meu de vise-i pe umărul tău stâng.

                                        Simt dezmierdarea lunii-n privirea-ți de mătase,

                                        Norocu-și lasă briza peste prezentul meu,

                                        Cândva, reptila sorții hain se revoltase,

                                        Acum mă strânge-n brațe căldura ta de zeu.

                                        Cât te iubesc!... Mă doare a clipei vagi risipă,

                                        Aș vrea să fiu cu tine pe-al nemuririi ram!

                                        Mi-ești veșnic alter ego, nu ți-o declar în pripă,

                                        M-a năpădit iubirea, ești tot ce azi mai am!

                                     AZI

                 Ucigătorul meu cu ochi căprui,

                 Ți-am rătăcit parfumul prin poeme,

                 Azi nu mai sprijini cerul nimănui

                 Și nu-i mai zici minunii să mă cheme.

                                     Ne-am adunat bucățile de nor,

                                     Cu tot cu vise strânse-n cazemată,

                                     Azi nu mai pot din stele să cobor,

                                     Tu să mă cerni prin zările de vată.

                                                         Oricâte ploi s-au răstignit în noi

                                                         (Sărmani ciorchini ce-atârnă pe o viță),

                                                         Aceeași sevă ne-a hrănit apoi;

                                                         Azi din trecut mai gust o rămășiță.

                                                                             Spre nicăieri regretele-mi îndrept,

                                                                             Ne târâim calvarul plin de spume,

                                                                             Ni-era iubirea unicul precept,

                                                                             Azi pentru tine-aș inventa o lume…

                                                                        M-AI MÂNGÂIAT CU SLOVE...

                                                                 M-ai mângâiat cu slove din coajă de copac,

                                                                 Pe-un pat din răsărituri și veri imaginare,

                                                       Mi-ai desfrunzit surâsuri ce-n rouă se prefac

                                                       (Prin aripă de flutur, lumina stea îmi pare.).

                                             Am înțeles îndată că mai există „noi“,

                                             Sub raze destrămate de frig și așteptare;

                                   Prin ropote de vise și gemete de ploi,

                                   Apusul din privire devine sărbătoare.

                         Mi-ai explicat afabil că valurile mor,

                         Ducând cu ele timpul sfărmat de întuneric,

                    Că astrele ne cheamă cu strigăte ce dor,

                    De gândurile negre primează pe generic.

     M-ai ridicat din cețuri cu gustul de catran,

     În clipa tot mai scurtă, avidă și pustie,

Mi-ai descheiat simțirea de lacrima în van,

Închisă-n orizonturi, mustesc de poezie…