Metamorfozele inimii > Ludmila Vârlan-Turcu - poezii de dragoste

Ludmila Vârlan-Turcu - Italia

                                                                                   GUSTUL DRAGOSTEI

                                                                             Zile trec, vremea se schimbă,

                                                                             Ce e spumă se topeşte,

                                                                   Numai dragostea se plimbă

                                                                   Peste ani şi tot vrăjeşte.

                                                         Numai dragostea-i aceeaşi,

                                                         Arde-n veşnică văpaie,

                                               Nici o brumă n-o atinge,

                                               N-o îneacă nici o ploaie.

                                     Şi mereu te ţine-n patimi,

                                     Când amară, când dulcie,

                           Ba te-aruncă-n râu de lacrimi,

                           Ba-n vârtej de gingăşie.

                          De-i amară te umbreşte,

                          Te cuprinde-n nori de gheaţă,

                                    Dulce de-i te păcăleşte

                                    Şi nu poţi s-o vezi la faţă.

                                              Ştii, că cea adevărată

                                              Deseori e lângă tine.

                                                        Tu, de dor împovărată,

                                                        Tot gândeşti că încă vine.

                                                                  Uneori o viaţă-ntreagă

                                                                  Aşteptăm ca pe-o minune

                                                                            O iubire să ne-aleagă,

                                                                            Să ne prindă în cunună.

                              ARMONIE

                   Mă scufund în ochii tăi blajini

                   De culoarea nucului în toamnă

                             Să culeg steluțe de lumini

                             Ca să-mi fac o preafrumoasă salbă.

                                       Și în jurul inimii s-o pun,

                                       Focul veșnic să nu se mai stingă,

                                                 Vraja sentimentului nebun

                                                 Pentr-o viață-ntreagă să-mi ajungă.

                                                 Să-ți mai strâng și roua din priviri,

                                                 S-o arunc pe flori în dimineață

                                                           Și scăldată-n tainice luciri

                                                           În surâs să ți-o aștern pe față.

                                                                     Să sorbim din cupa fermecată

                                                                     Câte-un strop de dor și armonie,

                                                                               Să nu se sfârșească niciodată

                                                                               A iubirii dulce simfonie.

               TAC CUVINTELE

                  Tac cuvintele...

                            Ascunse-n toamnă

                            Printre frunzele căzute la pământ.

                                      Nu se-aşază-n rânduri, nu se ceartă

                                      Şi nici nu se spulberă pe vant.

                            Tac cuvintele...

                                      Îmi străjuiesc mâhnirea

                                      Solitare ca şi mine, fără glas.

                                                Fără ochii tăi, fără de-a lor lucire,

                                                Fără zâmbetul şăgalnic am rămas.

                                        Tac cuvintele...

                                                  Şi le-aş ruga să strige

                                                  Să desfacă norii plumburii.

                                                            Să sloboadă focul care frige,

                                                            Nu ştiam că e aşa de viu!

                                                     Tac cuvintele...

                                                               Îngândurate...

                                                               Nu le-alină nicio lacrimă fugară.

                                                                         Cum să prindă glas când zac uitate

                                                                         Mângâierile închise-n călimară.

Metamorfozele inimii > Maria-Ileana Tănase - poezii de dragoste

Maria-Ileana Tănase - Italia

                            TRIBUNALUL TIMPULUI

                    Am fost îndrăgostiţi, unul de celălalt,
                    în vremuri ce par atât de vechi, prăfuite
                              şi credeam că toate au rămas
                              amintire într-o ramă,
                                        ascunsă, în acea zi de septembrie.
                                        Ne despărţisem printr-un lung sărut,
                                                  dar păstrasem îmbrăţişarea
                                                  şi ca într-o gară,
                                                            fiecare căuta grăbit peronul,
                                                            trenul în direcţie opusă.
                           Cu speranţa, că timpul va descânta durerea,

                           ne obişnuisem să trăim separaţi,
                                     neştiind că liniştea,
                                     poate să suporte atâta suferinţă...
                                                                   Era liniştea dinaintea furtunii,
                                                                   ne-a răscolit adâncul inimii,
                                                         s-au reaprins scântei
                                                         şi ne-am trezit cu sufletele vălvătaie,
                                               adevărate văpăi.
                                               Tăcerea dintre noi devenise agasantă,
                                      în aer pluteau întrebări,
                                      mai ales una aştepta răspuns:
                                                „ne mai iubim sau întrebând greşim?”
                                                n-am fi ştiut niciodată,
                                                          dar la Tribunalul Timpului,
                                                          am câştigat sentinţa.

                                                                       CLOPOTUL DIN SUFLET

                                                               Ai înnodat de suflet, privirea mea senină,
                                                               iar prin tunelul timpului ţi-a devenit lumină,
                                                          gândul flămând rămâne, încă, de planton
                                                          şi numai tăcerea aleargă-ntr-un maraton.

                                                De tâmple ai legat toţi anii ajunşi amintire,
                                                cu speranţa să renască anotimpul iubire
                                           şi chiar de nu-s cărări, spre alte primăveri
                                           încă, ne-ntoarcem cu gândul la ziua de ieri.

                                 Puntea cuvintelor îi împrejmuită de tăceri
                                 iar sub porţile trecutului vânzolesc străjeri,
                            dar fără să vreau ating clopotul din suflet,
                            gândurile se ciocnesc şi se-aude un tunet.

                  Închid pleoapele şi-alung dorul să te caute,
                  iar prin templul tăcerii se desluşesc şoapte,
             eşti veriga ce mă ţine prinsă de visul nopţii,
             chiar dacă nu te văd demult, prin faţa porţii.

                     ŢI-AM SĂRUTAT SUFLETUL

          S-au schimbat multe anotimpuri în calendar,
          şi peste arcul timpului ai rămas preţiosul dar,
                         gândurile tale-mi sunt ca lumina unui felinar,
                         eşti destin hărăzit şi m-ai-nveşmântat cu har.

                    Mi-ai cules privirile-atunci când ţi-a fost dor,
                    şi le-ai semănat în pământul afânat, roditor,
                                   rădăcinile ţi s-au răsfirat la mine prin suflet,
                                   şi-au înflorit răzoarele de cuvinte - în cuget.

                              Cadenţa paşilor rătăciţi, într-un ecou tăcut,
                              îi recunosc şi azi prin sufletul ce te-a plăcut,
                                             dar încă sper şi cred în iubirea celui pierdut,
                                             voi dărâma zidul tăcerii, aşteptând alt trecut.

                                        Poate-am pierdut norocul să-ţi sărut trupul,
                                        dar sigur am strâns şi ţi-am sărutat sufletul,
                                                        şi chiar dacă-i nimicitoare seceta aşteptării,
                                                        în copacul iubirii n-au plesnit mugurii uitării.

                                                                             NU TE-AM PIERDUT

                                                            În locul cuvintelor azi, amintirile stau la taifas,
                                                            dar, ne-am lovit, încurcat de ultimul mare pas,
                                                       iubirea, o pânză imensă, inconfundabilă pată,
                                                       din sufletele noastre nu va capitula niciodată.

                                             Sunt la fel de tristă, dar cred că scriu mai bine,
                                             tu, prin gândurile mele zbori la aceaşi înălţime
                                        mintea-i ca o pistă iar dorinţa respiră prin rime,
                                        sufletele vor rămâne pereche, nu vor fi străine.

                              Schimbăm gânduri şi păreri-ntr-un mod plăcut,
                              vom îmbătrâni, iubitule, prizonieri-ntr-un trecut,
                         peste cuvintele mute umbra tăcerilor coboară,
                         fereastră-i-nchisă iar seceta aşteptării-i amară.

               Suntem legaţi de-un anotimp cu nevăzute fire,
               dorul ne macină dar trecutul ne-a rămas iubire
          azi, ştiu sigur, nu te-am pierdut şi din nostalgie,
          te-am zidit din cărămizi de cuvinte, eşti poezie.