Porumbei - Geo Vuici

Geo VUICI - România

                                          PORUMBEI 

                                        Tu, cred că toamna,

                                             A ucis primăvara,

                                                 Cupidon îmi pare c-a pierit!

                                                      Anul trecut greierii
                                                           Se întreceau

                                                                În baliverne de amor...

                                                                     s-avem răbdare,

                                                                          Săgetile iubirii prea tocite,

                                                                               Nu pot pătrunde printre ploi...

                                                                                    gândurile noastre fără spor...

                                                                                         De pierdut, pierde toată lumea,

                                                                                              Şi oamenii, din lăcomia lor,

                                                                                                   Plâng cioatele,primăvară veştedă,

                                                                                                        Ce trist decor!

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               

Metamorfozele inimii > Camelia Ardelean - poezii de dragoste

Camelia Ardelean - Deva, jud. Hunedoara

                                                         CÂT TE IUBESC...

                                        Cât te iubesc, febrilă, o știe însăși marea,

                                        Sub pura, diafana perdea de pescăruși,

                                        Lumina-n curcubeul ce frânge depărtarea

                                        Și florile plăpânde pe sobri, reci scoruși.

                                        Ne-am fost promiși pe viață din timpuri depărtate,

                                        Când răsăritul încă nu se-oglindea pe cer,

                                        Iar stelele de gheață oftau, îndurerate,

                                        Ca martore-n crearea unui destin-mister.

                                        Te gust c-un dor fanatic în fiece secundă,

                                        Cobor pe trepte-n flăcări din vastul meu adânc,

                                        Vibrez sub a ta voce, tăcerea-ți mă inundă,

                                        Culcușul meu de vise-i pe umărul tău stâng.

                                        Simt dezmierdarea lunii-n privirea-ți de mătase,

                                        Norocu-și lasă briza peste prezentul meu,

                                        Cândva, reptila sorții hain se revoltase,

                                        Acum mă strânge-n brațe căldura ta de zeu.

                                        Cât te iubesc!... Mă doare a clipei vagi risipă,

                                        Aș vrea să fiu cu tine pe-al nemuririi ram!

                                        Mi-ești veșnic alter ego, nu ți-o declar în pripă,

                                        M-a năpădit iubirea, ești tot ce azi mai am!

                                     AZI

                 Ucigătorul meu cu ochi căprui,

                 Ți-am rătăcit parfumul prin poeme,

                 Azi nu mai sprijini cerul nimănui

                 Și nu-i mai zici minunii să mă cheme.

                                     Ne-am adunat bucățile de nor,

                                     Cu tot cu vise strânse-n cazemată,

                                     Azi nu mai pot din stele să cobor,

                                     Tu să mă cerni prin zările de vată.

                                                         Oricâte ploi s-au răstignit în noi

                                                         (Sărmani ciorchini ce-atârnă pe o viță),

                                                         Aceeași sevă ne-a hrănit apoi;

                                                         Azi din trecut mai gust o rămășiță.

                                                                             Spre nicăieri regretele-mi îndrept,

                                                                             Ne târâim calvarul plin de spume,

                                                                             Ni-era iubirea unicul precept,

                                                                             Azi pentru tine-aș inventa o lume…

                                                                        M-AI MÂNGÂIAT CU SLOVE...

                                                                 M-ai mângâiat cu slove din coajă de copac,

                                                                 Pe-un pat din răsărituri și veri imaginare,

                                                       Mi-ai desfrunzit surâsuri ce-n rouă se prefac

                                                       (Prin aripă de flutur, lumina stea îmi pare.).

                                             Am înțeles îndată că mai există „noi“,

                                             Sub raze destrămate de frig și așteptare;

                                   Prin ropote de vise și gemete de ploi,

                                   Apusul din privire devine sărbătoare.

                         Mi-ai explicat afabil că valurile mor,

                         Ducând cu ele timpul sfărmat de întuneric,

                    Că astrele ne cheamă cu strigăte ce dor,

                    De gândurile negre primează pe generic.

     M-ai ridicat din cețuri cu gustul de catran,

     În clipa tot mai scurtă, avidă și pustie,

Mi-ai descheiat simțirea de lacrima în van,

Închisă-n orizonturi, mustesc de poezie…

Poeți contemporani: Georgiana Călinescu - Cântec de dor

Georgiana Călinescu - București

     Înfloresc în mine sloiuri de gheață...

     De pe acoperișuri cad săgeți
          trase de îngerii zăpezilor
          crescute în ochii mei...
               Nu pot să le opresc...
               Îmi cresc pe suflet aisberguri...
                    sunt un ocean înghețat?
                    Îmi cresc în palme 
                         blocuri de gheață...
                         sunt un oraș de la Polul Nord?
                              Mă ard focuri din priviri...
                              sunt un incendiu colectiv?
                                                          Din ochi se scurge apa vie...
                                                          sunt o ploaie... 
                                                          sau sunt prea târzie?
                                                          De pe cer fug norii
                                                          încărcați de doruri albastre...
                                                          sunt o stea căzătoare?
                                                                         Unde e îngerul meu păzitor?
                                                                         Îngerul meu cântă 
                                                                         despre frunze și aripi frânte...
                                                                         Și eu... sunt o îngerașă?
                                                                         Ascult cântecul lui...

Câte lacrimi

Câte lacrimi n-au fost scurse
După clipele frumoase,
Câte lacrimi n-au fost plânse
După amorurile stinse?

Cât în mare apă pleacă
După stânci înzăpezite,
Cât adună a lor matcă
Ploi de vară repezite.

Câte lacrimi n-au fost strânse
Noaptea-n perne şi-n batiste,
Câte lacrimi fost-au duse
După nopţi de dor cuprinse?

Câte-n cărţi au fost cuprinse
Şi-n biblioteci păstrate,
Câte-n sufletele aprinse
De amor plâns pe dreptate.

Câte lacrimi n-au picat,
Lacrimi grele de iubire,
Când aceasta s-a gătat
Brusc, fără să dea de ştire?

Cât în sufletul uman,
Şi în inima imensă
Ceas de ceas, an după an,
Lacrima a tot fost strânsă.

Câte lacrimi n-au fost scurse
După clipele frumoase,
Câte lacrimi n-au fost plânse
Dup-amorurile stinse?