România

România

duminică, 9 august 2020

Teodor Dume - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

 
       Teodor DUME
           România

                                          ȘTERGARUL ÎN CARE MI-AM UITAT COPILĂRIA
 
                                         locul din care nu fug niciodată  - copilăria
 
                                        m-am născut în ziua în care albul din cireşi plesnea de culoare
                                        cerul lăcrima pe la margini
                                        mama se pregătea să învelească sarmale în foi de varză acră
                                        (ultima fiertură dinainte de paşte)
                                        câteva gânduri mocneau printre cuvinte...
 
                                       calul vecinului era dus la plug între hatul lui Mitru din deal
                                       oricum nu avea cine să-l înhame la căruţă
                                       tata plecase la muncă
                                       îl năcăjea plecarea la patru fix dimineaţa pe jos cinci kilometri
                                       uita de mama şi de burta ei ţuguiată ca o pâine
                                       scoasă din cuptorul de după casă făcut de străbunicul
                                       înainte de război...
 
                                       aşa m-a născut mama neajutorată
                                       fără doctor într-un ştergar alb
                                       din cânepa primită de la bunica
 
                                       m-am simţit bine până am rămas singur...
                                       mama s-a dus să adune câteva ierburi
                                       să le aşeze în mănunchi
                                       sub grindă să poarte de
                                       belşug şi de noroc...
                                       nu mai are cum să ajungă la cină
                                       de va veni târziu
                                       pe  întuneric
                                       îmi va pune mâna în poală
                                       şi-mi va îngriji somnul
                                       până dimineaţă
                                       când liniştea spartă
                                       de întâiul cântat al cocoşului
                                       îi va reconstitui chipul
                                       o lumină va ţâşni din răsăritul târziu
                                       separându-i trupul de umbră
 
                                       şi va pleca cu Dumnezeu
 
                                       tata s-a dus şi el...
                                       într-o dimineaţă pe la patru
                                       cu merindea sub braţ
                                       şi o fotografie învelită într-un ziar
                                       şi nu s-a mai întors...
 
                                       o fi vrând
                                       să se întâlnească cu mama
                                       la capătul de drum
                                       unde se opresc sufletele...
 
                                       aş fi vrut să ştie şi mama
                                       că am mai crescut
                                       şi că-i seamăn mult
                                       că o duc bine
                                       şi că mi-am cumpărat un cal
                                       ar fi bine să vadă cum îl mângâi şi mă joc
                                      lângă lăstarul ieşit din scorbura nucului
                                      sub care  bunicul trăgea cu sete
                                      dintr-o pipă cumpărată de la târgul din Dobreşti
                                      şi cum o aştept
                                      seara
                                      la capătul uliţei
                                      şi privesc spre sat
                                      până când văd cerul aplecându-se
                                      să sărute pământul de noapte bună...
 
                                      sunt singur acum
 
                                      ştergarul alb
                                      în care
                                      mi-am uitat copilăria -
                                      singurul suvenir de la mama
                                      îl port la piept
                                      uneori mă prefac
                                      că o văd
                                      ţinându-mi capul pe genunchi...
                                      cu firul tors din lacrimi
                                      coase cerul de marginile pământului
                                      ca să nu-mi fie frig...
 
                                      ca un fluture agăţat de noapte
                                      o să colorez cu privirea cele
                                      două imagini între care mă caut...
                                      tată – mamă
 

                                      noapte bună!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu