România, te iubesc (antologie literară online) - Nicu Doftoreanu

Nicu DOFTOREANU
           România
                                                       TANGOU pentru CUZA

                                                                        Motto:

                                                                           Unirea, Naţiunea a făcut-o!

                                                                           Mihail Kogălniceanu (1817- 1891)

                                                        Nu curgea laptele, nici mierea

                                                        Când Cuza a preluat puterea

                                                        Și nu eram încă regat,

                                                        Dar el a fost cu-adevărat

                                                        Ales ca domn în două țări

                                                     CARE DE FAPT ERAU SURORI!

                                                        Doar că,          

                                                                                          ...perioada ulterioară

                                                        Urmată de schimbări în țară,

                                                        Prin care Cuza a-ncercat

                                                        Să facă PRINCIPATUL stat,

                                                        N-a fost pe placul tuturor,

                                                        Dar mai ales

                                             ...Boierilor.

                                                        Așa că-n masă l-au trădat

                                                        Și l-au forțat de-a abdicat!

                                                        Cam asta-n mare... s-a-ntâmplat

                                                        Dar tot nu știm cu-adevărat

                                                        De ce un om deplin iubit

                                                        De un norod năpăstuit,

                                                        Ne-a părăsit așa rapid!

                                                        Cât Cuza a fost domnitor

                                                        Ne-a pregătit de viitor!

                                                        De-aceea amintirea lui

                                                        E vie-n cartea neamului,

                                                        Și-a inspirat tot ce-a urmat,

                                                        După Unirea într-un stat:

                                                         Speranța că Independența

                                                         Va defini apartența

                                                         La noua eră luminată

                                                         Ce-a funcționat precum o vatră

                                                         În care s-a topit mândria

                                                         Spre a renaște ROMÂNIA!

Alexandru Ioan Cuza

                                                                     TANGOUL ISTORIEI

                                                                      Cu roua speranţelor

                                                                      Plângea iarba arsă

                                                                      şi ochii căutau cerul

                                                                      Tivit cu  boarea primăverii,

                                                                      Dar cerul i-a rănit...

                                                                                                          Pentru că era IARNĂ!

                                                                      Cu sângele pietrelor

                                                                      Se-acopereau speranţele…

                                                                                                 și ochii căutau lumina

                                                                      Limpezită de spuma întunecatelor adâncuri…

                                                                      Dar apa…

                                                                                   încremenise-n plin surâs...

                                                                             Căci revenise IARNA!

                                                                      Şi-atunci,

                                                                      Încercuitã de două ori,

                                                                      Nedumerirea a ţâşnit din cupa neputinţei

                                                                      Strivind al nemişcării mit.

                                                                                          Şi s-a făcut UNIREA!

                                                                      Se va mai face de-o fi cazul!

                                                                      Pentru că EA,

                                                                      Culoarea sentimentelor,

                                                                      A revenit la albul sclipitor al purităţii … TRICOLORE

                                                                      Şi-acum ne bucurăm când este

                                                                                                                    IARNĂ.

                                                        TANGOUL CONTINUITĂŢII

                                                             Glasurile celor care au strigat:

                                                          „NOI VREM SÃ NE UNIM CU ŢARA !”

                                                             S-au ridicat din adâncurile Milcovului,

                                                             Cel secat ditr-o sorbire,

                                                             Urma lor pierzîndu-se undeva,

                                                             Într-o sclipire de tunet,

                                                             Dincolo de barda lui MIHAI...

                                                             Pentru că visul dintodeauna,

                                                             Al celor legănaţi în braţe de CARPAŢI

                                                             A  fost: UNIREA!

                                                                           UNIREA!!

                                                             Vis pentru împlinirea căruia

                                                             Nenumăraţi bărbaţi ai neamului

                                                             Şi-au cioplit destinul în piatra timpului ,

                                                             Râzînd neînfricaţi în faţa neantului...

                                                             Ştiindu-se legaţi  de glie ...

                                                             Pentru că axa noastră de simetrie ,

                                                                                                     Se ştie

                                                             Sau nu se ştie,

                                                             Dar aşa este ..

                                                             Îşi are originea

                                                             În regiunea

                                                             Unde încep şi sfîrşesc

                                                             Durerile Carpaţilor

                                                          SARMISEGETUZA.

   Hora Unirii (Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii Române)

România, te iubesc (antologie literară online) - Reuniți prin Cuvânt, apropiem Unirea, Tamara Tomiris Gorincioi

Tamara Tomiris GORINCIOI

   Republica Moldova

                                                    REUNIȚI PRIN CUVÂNT, APROPIEM UNIREA

        În istoria zbuciumată a neamului nostru am avut parte mereu de urcușuri și de coborâri. Am fost puternici, am strălucit,  doar atunci când provinciile au fost unite. Or, În unire e tăria, spunea Eminescu. Ideea unității neamului trece ca un fir roșu prin istoria noastră milenară, prima oară venind de la strămoșii noștri geto-daci. Burebista, regele Daciei,  a fost primul care a unit regatele dacice într-un stat,  înţelegând că o lume tribală în care domneşte invidia, rivalităţile minore, uneltirile de tot felul, este neputincioasă în faţa oricărei ameninţări externe, afirmă istoricul Dan Olteanu în Religia Dacilor. Or, în Unirea, a fost dintotdeauna miracolul care ne-a salvat de la moarte. Dezbinarea ne-a adus dezastru, pierderi de teritorii și învingeri.  Și cu adevărat, atâta vreme cât Dacia a fost unită,  romanii n-au lansat invazii asupra ei. După moartea lui Burebista, triburile  dacilor s-au divizat din nou şi abia atunci, cu armată formată din mercenari recrutaţi din ţările invadate, capabili să lupte în munţi, s-au abătut nenorocirile spre acest teritoriu ştiut atât de bogat în aur și resurse naturale.

     Dacă ideea de unitate nu s-a menţinut real, spiritual, ea n-a murit niciodată. Ora astrală a neamului românesc, de menționat, s-a reaprins pe timpul domniei lui Mihai Viteazul, la 1600. Din păcate, un eveniment trecut cu vederea de curentele istoriografice.  Acţiunile voievodului muntean au fost încărcate de patriotism şi i s-a dat o conotaţie naţională, unirea fiind de fapt realizată dintr-un imbold al conştiinţei naţionale apărute în mod precoce la români la început de veac XVII. La 6 iulie 1600 în istoria poporului român a avut loc un eveniment de o maximă importanţă. Ţara Românească, Moldova şi Transilvania au fost unite sub un singur sceptru. Această unificare era extraordinară în contextul în care această vremelnică stăpânire era înconjurată de mari puteri precum Imperiul roman de neam germanic dominat de Habsburgi, Polonia sau Imperiului Otoman.

     Peste circa două secole, la 1859, ideea Unirii se reaprinde odată cu realegerea în fruntea Ţării Româneşti a  domnitorului Ioan Alexandru Cuza. Deși proiectul Unirii Moldovei cu Ţara Românească a apărut mult înainte de 1859. Liderii generaţiei paşoptiste au acţionat ani de-a rândul pentru a atrage atenţia Puterilor occidentale. Conservatori sau liberali, aveau în comun o bună educaţie şi o agendă naţională pe care o urmau cu încăpăţânare.

     Unirea Principatelor s-a datorat unor personalităţi marcante cu influenţe diplomatice în afara Ţării. După înfrângerea Revoluţiei de la 1848, prioritatea oamenilor politici români era înlăturarea ocupaţiei militare otomane şi ruseşti din Principate. În 1850, Nicolae Bălcescu se întâlneşte cu ministrul de externe englez, Palmerson, cu solicitarea de a face presiuni la Constantinopol pentru normalizarea situaţiei în Principate. Demersuri similare face şi Dumitru Brătianu în capitala Franţei. Vechiul lor prieten, Ion Ghica, pleda în aceeaşi direcţie la Constantinopol. Fraţii Golescu sprijină la rândul lor cauza românească în Occident. La jumătatea secolului 19, ca urmare a presiunilor împotriva Imperiului Otoman, Rusia a intrat în conflict cu o alianţă occidentală şi cu Imperiul Otoman. În această alianţă intrau de fapt cele mai mari Puteri ale Europei, mă refer la Franţa şi la Marea Britanie, cărora li s-a alăturat şi Regatul Sardiniei care încerca unificarea Italiei. A fost un război care a durat trei ani. Principalele operaţiuni s-au purtat în Crimeea, de aceea este cunoscut drept, Războiul Crimeei, între 1853-1856”, spune istoricul Dorin Dobrincu.

     Unirea Principatelor Române, numită de unii Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia), reprezintă unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Românească, într-un Principat unit. La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor. Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

      În prezent, când am sărbătorit Centenarul Unirii de la 1918, când marcăm 160 de la Unirea Principatelor Române, e firesc să ne întrebăm, putem compara contextul geostrategic din perioada aceea cu cel de acum? Oare nu mai avem personalități de talia lui Alexandru Ioan Cuza, Mihai Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, C. A,Rosetti, Ion C Brătainu etc.?

     Unirea principatelor a fost rezultatul muncii mai multor generații, Unirea  înfăptuindu-se datorită unei conjuncturi internaționale favorabile. Astăzi, am putea spune, elitele românești sunt iarăși în fața unui miracol.  Apropierea dintre Țară și fostele provincii istorice se face simțită prin acțiuni culturale și de suflet. Situația în care se află România este una favorabilă: membră a  UE și NATO, preluarea

Președinției în Parlamentul European: o oportunitate extraordinară pentru dezvoltarea României, pentru unificarea vechilor teritorii.

     Deși elitele actuale au multe de recuperat față de cele de la 1859.  Și față de cele de la 1918. Avem nevoie de personalități pe măsură și de o conjuctură internațională pozitivă.

     Dar atunci când politicenii își mai măsoară abilitățile diplomatice,  Reunirea celor două maluri de Prut o fac poeții, scriitorii, oamenii de cultură. Drept argument servește această Antologie literară „România, Te iubesc”, (Manifest pentru Integritate Națională, Unitate, Demnitate și Prosperitate), închinată aniversării a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române, apărută sub egida revistei „Amprentele sufletului”, ediție online, prin îngrijirea distinsei scriitoare, om de cultură, editor, Eugenia Enescu-Gavrilescu, redactor șef. Or, puterea Cuvântului este cea mai puternică armă politică, diplomatică și argument al sufletului ce pledează pentru continua unitate a neamului româno-geto-dac, începută de Burebista și continuată prin ani de eminenții noștri înaintași. Prin Cuvânt vom reaprinde din nou lumina orei astrale a neamului românesc.

Poeți contemporani: Nicu Doftoreanu - TANGOU CARPATIN (carpatină)

                                                 Noi nu suntem aici de azi de ieri! GÂNDIŢI-VĂ:

                                                 Am luat lanţul Carpaţilor

                                                 Şi-am legat cu el braţul tuturor celor care...

                                                 Aici,

                                                            Acolo,

                                                                         Aiurea...

                                                            Au încercat să ne impună  Istoria,

                                     Arătând lumii întregi

                                                 că pieptul în care bate o inimă,

                                                 modelată în forma dragostei de ţară,

                                                 Poate deveni stâncă!

                                     Cu această stâncă de care,

                                    AmintiŢi-vĂ !

                                            Şi-a sprijinit spatele Măria Sa, POPORUL

                                            Ori de cîte ori  şi-a simţit obosit destinul,

                                            Asemeni legendarului Anteu,

                                            Am cucerit reduta

                                            Pe care permanenţa atâtor Peneşi a sperat-o:

                                          INDEPENDENŢA!

                                                                                   Şi...,

                                                   pentru că noi nu suntem

                         Dintre aceia care îşi pot aduna strămoşii într-o batistă,

                         Am luat Arcul Carpaţilor,

                         L-am încordat peste sufletul Dacilor,

                         Făcând să vibreze timpul,

                         Şi-am tras în nori.

                                                Atunci s-a făcut auzit din nou

                                                Urletul capului de lup ne-mblânzit

                                                care a cutremurat Roma,

                                                Pentru că trebuie să ştie,

                                                sau să-şi aducă aminte,

                                                Toţi cei care s-au îndoit cândva,

                                                         Că…

                                                                  noi nu suntem dintre aceia 

                                                                  care îşi mânjesc trecutul

                                                                  Lăsând să putrezească-n uitare…

                                                                  pulberea amintirilor

                                                                  Strecurată printre braţele Carpaţilor. 

MIHAI EMINESCU, SUFLU VIU AL ISTORIEI GETO-DACILOR - Ecaterina Chifu

Ecaterina Chifu, Râmnicu-Sărat, jud. Buzău

  
Mihai Eminescu, geniu universal, vine din „nemărginirea timpului¹” să ne dea „din ramurile gândului¹” imboldul de a face eforturi ca „totul să fie dacizat²” la noi, în România adică, să se revină la acel univers plin de armonie şi de pace, în care se respectă legile juste, favorabile românilor, sperând în reînvierea virtuţilor neamului românesc, moştenite de la Daci. M. Eminescu, „cea mai înaltă conştiinţă românească⁴” este poetul de geniu care a ridicat un templu poeziei în spiritualitatea românească şi universală, poet a cărei personalitate a atins dimensiuni enciclopedice ale cunoaşterii, fapt ce i-a permis să evoce istoria neamului nostru în tablouri vii, de o neasemuită frumuseţe şi expresivitate. Iubind poporul român, Eminescu a subliniat în versuri şi în articole din ziare, precum şi în manuscrise, unitatea lui etnică străveche, spirituală, religioasă, susţinută de o limbă unică, tradiţii şi obiceiuri identice, port asemănător al românilor din spaţiile ce le-au populat, precum şi de legi nescrise care trebuie să fie aplicate conform „jus ollache /ollachorum⁸”, adică după obiceiul pământului. „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini^.”8. Eminescu afirmă: „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii  nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”⁸. 

Aducând drept argumente asemănările lingvistice din spaţiul românesc, Eminescu conchide: „O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice” ⁸.

Limba română era vorbită pe teritorii largi de Dacii ce au migrat spre toate punctele cardinale. El menţionează într-un articol din „Timpul” ² : cum avarii conduşi de Matin şi Comentius în anul 579, vorbeau aceeaşi limbă cu geţii.

În recenzia  din „Convorbiri literare” ² la lucrarea lui Iulius Jung, „Die Anfänge der Romanen (Kritisch cthnographische Studiem)” apărută la Viena, în anul 1876, favorabilă ideii noastre naţionale, îndeosebi ideii de continuitate, Eminescu, pornind de la întrebarea „Stăruit-au românii în aşezările lor din Dacia Trăiană sau au trecut Dunărea în vremea lui Aurelian şi au reocupat Dacia în sec. al XII-lea?”² demonstrează, cu argumente solide, că teoria vidului nu este valabilă, că Dacii au continuat existenţa în vatra lor strămoşească. Poetul naţional M. Eminescu a fost printre primii intelectuali români care a încercat „restaurarea” originii dacice, militând pentru realizarea „Daciei Mari” prin Societatea „Carpaţi” şi activitatea publicistică. „Am fost, suntem şi vom fi veşnic români, pentru că avem înrădăcinată în noi conştiinţa unităţii de origine, de limbă, de simţire şi gândire…”² El era mândru de fizionomia Românilor, având ca strămoşi Dacii, apreciaţi de etnograful Hoffman (sec. al XVIII-lea), menţionat de poet în „Timpul”² unde a redat observaţia acestuia: „dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii care merită a fi în fruntea civilizaţiei” ⁸ „Fiţi voi romunculi, eu simt în mine dacul” ⁷ afirma Eminescu în 1880, pentru a se distinge de cei ce susţineau curentul latinist.

Venit din eternitate şi întors în eternitate, Eminescu, dorea la „trecutul mare, mare viitor¹” în România, pe care o invoca cu multă iubire „Ţara mea de glorii, ţara mea de dor”^1, ce trebuie apărată cu toate forţele. 
„Scrisoarea III” evocă, prin glasul lui Mircea cel Bătrân, vitejia strămoşilor noştri ce l-au înfruntat pe „Darius al lui Istaspe”¹ şi „Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încape”¹ ce-au dorit „pământ şi apă”¹ şi s-au făcut „toţi o apă şi-un pământ”¹.

M. Eminescu a intenţionat să redea în piesele sale de teatru istoria neamului românesc, evocând figuri reprezentative: Decebal, Dochia, Mircea cel Bătrân, Horia, Avram Iancu, Mureşan, pe cei din neamul Basarabilor şi al Muşatinilor.

Poetul Mihai Eminescu era fascinat de civilizaţia geto-dacică de care a luat cunoştinţă din cronicele vechi, din biblioteca lui Aron Pumnul sau din cursurile de la Viena ale profesorul său de istorie Ernst Rudolf Neubauer, scriitor, autor de cărţi, poezii, studii, basme, ce a pus în lumină „lumea veche a Dacii”⁶. Unele din temele poetice eminesciene sunt inspirate de concepţiile despre viaţă şi moarte ale dacilor şi ale zalmoxianismului: „Genaia” (proiect de poem dramatic ce trebuia să redea o cosmogonie originală, conform miturilor dacilor),  „Decebal”³ (piesă de teatru în versuri ce evocă pagini zguduitoare din istoria Daciei), „Miradoniz”¹(poem ce redă universul mirific al spaţiului ancestral), „Memento mori”(poem în care Dacia apare într-un cadru natural plin de feerie, în contrast cu alte ţări evocate în această „Panoramă a deşertăciunilor”¹), „Sarmis”²( poem ce redă iubirea idilică dintre doi tineri, într-un decor de vis, iubire ce se vrea durabilă, dincolo de spaţiu şi de timp, ca la neamul „nemuritorilor”), „Sonete”¹ (poezie în care poetul se lasă copleşit de basmul zânei Dochia ce îndeamnă la visare), „Glossa”¹ (catehismul poetic eminescian este redat prin versuri-sentinţe ce amintesc de înţelepciunea Dacilor), „Scrisoarea I”¹ (redă mitul creaţiei, după cosmogonia autohtonă) „Gemenii”¹ (evocă figuri istorice ca Sarmis, Tomiris, Brigbelu), „Povestea Dochiei şi ursitorilor¹” (poezie în care apare mitul Dochiei şi al tinereţii fără bătrâneţe, al vieţii fără de moarte, ca în concepţia dacilor zamolxieni, precum şi al ursitoarelor, implicate în destinul oamenilor). În poemul „Strigoii”¹ apare Zamolxe („moartea morţii şi învierea vieţii”¹) care  este  invocat de magul „uitat de moarte”¹ să dea viaţă reginei dunărene, de o frumuseţe ideală (ca mai toate figurile feminine eminesciene, cu ochii albaştri şi părul lung, blond, asemenea Dochiei), iubită de Arald, avar venit de pe Volga:  „Duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină/Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă” ¹. Figura Preotului-Mag este construitã cu elemente ale folclorului autohton. El este Preotul lui Zamolxe: „Zamolxe, zeul vecinic, ridicã a sa frunte/ Şi decât toatã lumea/De douã ori mai mare/ Îşi pierde-n ceruri capul/În jos a lui picioare…”¹.

În imaginaţia poetului, Magul-profet apare şi în „Memento mori”, unde puterea lui este sugerată de hiperbolizarea staturii sale, iar contopirea sa cu cosmosul relevă trăirea în spiritualitatea dacă, în Dacia edenică evocată de Eminescu în versurile de o rară frumuseţe, magul profet izbuteşte să biruie bariera verticală a timpului,  ca în poemul „Povestea magului călător în stele”¹.  El este iniţiat în tainele lumii, care aici se identifică cu divinitatea. Zalmoxis, deţinătorul cărţii destinelor, îi dă învăţătură fiului de împărat, cel ce află de la seraf că toţi oamenii, după un vechi mit strămoşesc, au stele în cer care pier la moartea lor, el însă nu are, căci Marele Creator a pus în el semnele geniului: „Cum toate-s el şi dânsul în toate e cuprins/Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins” ¹ „Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine/O lume e în lume şi în vecie ţine” a spus Seraful fiului de împărat. Condiţia Magului implică necesitatea cunoaşterii Cuvântului, a valorii sacrale a acestuia, pe care a avut-o la originile sale. Cuvântul naşte formula magică a eternului: „În fruntea lui e strânsă un ev de-nţelepciune, /Viaţa lumii toate în minte-i a-ncăput” ¹.

Acesta este Magul, rupt de lume, izolat de gândirea efemeră, imortalizat în vreme ce îşi are sălaşul pe Muntele Pion (Kogaion, Axis mundi), ţinut de o frumuseţe sălbatecă, ca cea a munţilor Daciei. El este cunoscător şi paznic al legilor divine care dirijează armonia cosmică.

În zborul lui prin spaţiu, purtat de stea, fiul de împărat este asemenea luceafărului, plutind ca solomonarii, prin „cer de stele”¹;  el a devenit apoi călugăr ascet, visând la o dulce vedenie, pe care bătrânul mag promite s-o aducă la viaţă, prin puterile sale miraculoase.

În „Odin şi poetul”¹ autorul îşi doreşte să întâlnească  în mare „Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei”¹ şi imaginează un dialog cu Odin, frate cu Zamolxe şi cu Decebal ce-l întreabă  ce mai face regatul său „ce Dacia se numea”¹  şi de cetatea lui Sarmisegetuza. Poetul o vede strălucitoare, „cu pietre scumpe, ca de granit” prin coroana regelui (simbolizând Dacia viitoare) şi îi vorbeşte de de căderea romanilor („Rumunculi”). „Ca un luceafăr am trecut prin lume”¹ spune Eminescu, bardul, lui Odin şi evadează în visul de iubire cu o zână a mării, proiectând astfel o posibilă fericire.

Legătura transcendentală dintre Eminescu şi spiritul dacic, susţin mulţi cercetători că are la bază situarea vechii sale case de la Ipoteşti pe o casă dacică.

Decebal, fiu „al Daciei vechi”³ figură legendară, luptător pentru libertatea Dacilor, este evocat în poemul dramatic „Decebal”³  impresionează prin caracterul său. El, căruia  Roma îi plătea tribut, stăpânea o ţară întinsă. Decebal spune că, deşi învins, povestea neamului de dac va pătrunde în cartea de istorie. Decebal compară cu marea Dacul, care-i când „un diluviu….când murmuire”³, o infinită armonie:„Astfel e dacul. El se avântă-n luptă /El luptă… apoi piere”³. El îl avertizează pe regele iazigilor, prieten al romanilor, Iaromir, că, dacă Dacia cade, toate popoarele dornice de cuceriri vor năvăli în Roma, căci Dacii sunt cei care au pornit dezastrul ei. La confruntarea dintre Daci şi romani participă şi zeii Daciei, înfruntându-i pe ai duşmanilor, apoi retrăgându-se în mare („Zeii daci ajung la marea ce deschide-a ei portale,/ Se reped pe trepte nalte şi cobor în sure hale” ³), îşi continuă existenţa în mediul acvatic, printre atlanţi. Fiinţa supranaturale, „zmeii Daciei”³ se implică în conflict. Decebal impresionat de jertfa Dacilor, îndurerat de soarta neamului său, cu părul albit subit, rosteşte un blestem cumplit asupra romanilor: „Zeci de secole urcarăţi, zeci de secole să cădeţi/Viaţa voastră să nu fie decât o lungă cădere!/Cum aţi omorât voi un popor, astfel să muriţi şi voi!”³ şi alege să moară cu demnitate. Într-o variantă prezentată pe scenă la Chişinău, după un scenariu de Mihai Prepeliţă, este inclusă şi poezia „Rugăciunea unui dac” bătrânul dac fiind chiar, „Sânge al lui Burebist”³, Diurpaneu, regele ce i-a încredinţat lui Decebal conducerea Daciei şi care-l înfruntă pe Traian, spunându-i: „A dacilor sămânţă niciodată/Nu se va pierde pe pământ, mărite Împărate!” ^3. El  îi cere pacea Daciei, dar, văzând dezastrul adus de romani, îşi doreşte  intrarea în „veşnicul repaos”³ prin extincţia totală, contrară concepţiei Dacilor ce se cred nemuritori şi cere de la Demiurg chinuri cumplite: „Până-oi uita durerea şi voi putea să mor¹”.  Poezia începe cu evocarea a mitului creaţiei, prezent şi în gândirea strămoşilor noştri, asemenea versurilor din Scrisorea I:

            „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

            Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,

            Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,

            Căci unul erau toate şi totul era una;

            Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată

            Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,

            Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:

           Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”

          Demiurgul, spune poetul: „El este moartea morţii şi învierea vieţii!” cum credeau Dacii despre destinul lor, dirijat de  Zamolxe. Mulţi eminescologi cred că prin această poezie, Eminescu şi-a anticipat moartea, fiind un vizionar:

                                       „Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
                                       Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,

         Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,

         C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,

         Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,

         Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –

         Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...

         Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

         Străin şi făr' de lege de voi muri – atunce

         Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,

         Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,

         Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,

         Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,

         Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!”

Iată cum evocă Eminescu raiul Daciei eterne:

                                      „Ăsta-i raiul Daciei veche-a zeilor împărăţie;

                                     Într-un loc e zi eternă, ­ sara-n altu-n vecinicie,

                                     Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;

                                     Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei

                                     După moarte vin în şiruri luminoase ce învie ­

                                     Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai.” ¹

Eminescu a scris o epopee lirică a mitului dacic, îndrăgostit de trecutul glorios al poporului român. El rămâne, „steaua polară a literaturii române”⁹ „expresia integrală a sufletului românesc”¹⁰ şi „soarele literelor româneşti”⁵ care „şi-a asumat statutul etnic de dac”⁵ şi „a lăsat testamentar credinţa în necesara asumare a condiţiei etnice superioarei civilizaţii dacice străbune”⁵.

Bibliografie şi note:

1)Mihai Eminescu – „Poezii şi proză”, Editura Cartea Românească”, 1974;

2) Mihai Eminescu – Opere, vol. IX, XII; Ediţie criticã întemeiatã de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980;

3) Mihai. Eminescu –  „Opera dramatică. Lucrări originale” Editura Vestala, Buc.2001 p 29;

4)Gheorghe Gavrilă Copil – Revista Noi. Dacii”, nr.87, 2016;

5)Gheorghe Bucur–„Mihai Eminescu şi asumarea statutului etnic  de dac” Dacia magazin, nr.84, 85,  dec., 2012, ian. 2013;

6)Lucia Olaru Nenati – Revista „Adevărul Moldovei”, aprilie, 2016;

7)Mihai Popescu – „Eminescu şi „părintele istoriei” „Dacia Magazin” nr.108, 109, dec, 2014;

8)Radu Mihai Crişan – „Eminescu interzis. Gândirea politică” Editura Tibo, Bucureşti, 2009;

9)Ştefan  I. Stăiculescu – „Mihai Eminescu, Steaua Polară a literaturii române”, revista „Dacia magazin” nr.96, 97, decembrie, 2013, ianuarie, 2014;

10)Theodor Codreanu – „Eminescu incorect politic”, Editura Scara Print, 2014.

11) Ioana Petrescu, în  Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poeticã, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 1978, p. 52.