(Al)chimice, autor Adrian Lăzărescu - omagiu lui Mihail Eminescu

                                                                              Adrian LĂZĂRESCU
                                                                                        România

                                                                            (AL)CHIMICE 

                                                                         Privind de sub cerul tău,
                                                                         te-ai fi închipuit vreodată un călător
                                                                         către imaginarul pământ al altor șanse?
                                                                         ... visând o fugă extraordinară
                                                                         din pulberile grele,
                                                                         dincolo de soarele ucigător..
                                                                         Șă știi că trecerea se face mereu în zbor
                                                                         prin vânturile chimice foșnind
                                                                         în pădurea plină de otrăvuri
                                                                         depozitate cu grijă-n suflet
                                                                         ca într-o pivniță bine ferecată
                                                                         de-a lungul propriei tale clădiri
                                                                         înspre mai bine.
                                                                         Visai corăbii pe ape strălucitoare
                                                                         fără să știi despre reacțiile elementelor
                                                                         ce începeau să se zbată tot mai puternic,
                                                                         ca peștii pe uscatul inimii tale
                                                                         devenind o rană, fără sens,
                                                                         fără timp... tu - crezând ca un prost,
                                                                         că doar ea întrupează spiritul...
                                                                         și nici acum nu știi
                                                                         la ce-ți folosește...

Metamorfozele inimii > Elena Moisei - poezii de dragoste

       ACOLO, UNDE-ÎNTOARCE VÂNTUL…

             Acolo, unde-întoarce vântul,

             Șchiopătând printre petale,

                       Te-aștept cu inima și gândul,

                       Legănat de dor și jale...

 

                            În taină-n vânt sub cer de zâmbet,

                            De dorul tău și luna-a plâns...

                                      Și vântul luminează-n umblet,

                                      Doi ochi frumoși când lacrimi nu-s...

 

                                           Ai rupt o floare și-o petală,

                                           A căzut dintr-o poveste...

                                                     Și clipa gri-n noaptea fatală,

                                                     S-a pierdut și nu mai este...

 

                                                          De sus, albastră curge luna

                                                          În ochii celor ce iubesc...

                                                                    Și floarea, parfumează mâna, 

                                                                    Acelor care le strivesc...

 

                                                                         Acolo, unde-întoarce vântul,

                                                                         Șchiopătând printre petale...

                                                                                   O lacrimă cade-n cuvântul,

                                                                                   Îmbrăcat în vise goale...

                                                                             UN UNIVERS CĂZUT ÎN PLOI…

                                                                               Se stinge-n noaptea ruginie,

                                                                               Amurgul serilor pustii...

                                                                     Prin norii plânși, luna nu știe,

                                                                     De ce-ai plecat, când ai să vii?!

 

                                                                Afară-i noapte fără stele...

                                                                Pudrat de iarnă, plânge-un nor...

                                                      S-a dus din gândurile mele,

                                                      Mirajul clipelor de dor...

                                                 Aștept o zi...ce nu mai vine...

                                                 Și toate nu-s la locul lor...

                                       În liniștea de ploi divine,

                                       Tu n-ai să știi cum doare-un dor!

 

                                   Îmi sting durerea-n glasul serii...

                                   Și ninge...ninge peste noi...

                         Și crește-n lacrima durerii,

                         Un Univers căzut în ploi...

 

                    Se stinge-n noaptea ruginie,

                    Aroma serilor pustii...

          Un vers ce plânge-n poezie,

          Tu niciodată n-ai să-l știi!

                    CĂLĂTOR HOINAR…

           Ai smuls din noapte-o stea din cer...

           Și luna albă se aprinse,

                     Plutind prin ploi de stele, ninse,

                     Sub pleoapa nopții-n efemer...

 

                               Prin viață călător hoinar,

                               Ai fost o pată de culoare...

                                         Mi-ai pus și luna la picioare

                                         Și zâmbete mi-ai dat în dar...

 

                                                   Când vântul suflă legănat,

                                                   Desculță-n pași de balerină,

                                                             În zbor de flutur prin grădină,

                                                             M-ai amețit cu-n sărutat...

 

                                                                       Plutesc cu vântu-n urma ta...

                                                                       Un flutur asortând culoarea,

                                                                                 Cu florile de măr, în floarea

                                                                                 Ce crește-n timpuri, undeva...

Călător pe praf de stele, versuri Constantin Gavrilescu

Călător pe praf de stele
trăiesc dorurile mele,
scriu cuvinte şi dezleg
vise ţes într-un întreg.

Nu mă satur de colind
galaxia mea e-n gând,
ziua doar mă pregătesc
cum la noapte o s-o iubesc.

Călător sunt zi şi noapte,
aud ale sale şoapte,
le percep ca o chemare
spre dragostea mea cea mare.

Fug, alerg cum fuge gândul,
ocolesc întreg Pământul,
spre iubirea mea cea dulce
ce-a rămas, nu se mai duce.

Călător pe praf de stele
trăiesc dorurile mele,
împlinind noapte de noapte
dragostea cântată-n şoapte.