Iacob ONIGA
România
PĂDUREA ROMÂNĂ
Îi cer iertare pădurii,
Eu n-am omorât niciun copac,
Şi m-am împortrivit, din răsputeri, urii,
Care mi-a spus să tac.
Eu n-am ucis nicio frunză,
Chiar căzută la pământ,
Este pentru mine o veşnică muză,
Ce am iubit-o şi-n gând.
Eu n-am frânt tinere vlăstare
Din codru sau de altundeva,
Le-am vrut pe toate-n picioare,
Aşa cum îmi vreau viaţa mea.
Şi crengile le-am lăsat ca să crească
Departe de trunchiul fălos,
Căci toate-s minune cerească,
Şi-un dar de la Domnul Hristos.
La rădăcină, m-am oprit şi-am vegheat
Dacă ploaia ajunge la ea,
Şi-n sinea mea, năuc, m-am întrebat:
Nu-i oare şi rădăcina mea?
Îi cer iertare pădurii,
C-am cutezat despre ea să vorbesc,
Când trebuia să mă rog doar naturii,
În genunchi, pe-un pământ românesc.
Să nu ne iubim doar pe noi, să ne iubim şi aproapele,
adică natura, fiindcă fără ea n-am exista.
(Iacob Oniga)
România înainte de 1989
În România se taie pădurile pe suprafețe întinse
Nicio zi fără tăieri ilegale în pădurile României
