Antologie „În așteptarea lui Moș Crăciun - Povești și poezii românești, la gura sobei” - Jaqueline Cocuța Obogeanu

Jaqueline Cocuța Obogeanu
                  România


              E NOAPTEA DE CRĂCIUN

     Am adormit târziu, pe brațul tău cel stâng

          şi parcă auzeam prin vis, cum îmi spuneai;
               „Trezeşte-te, iubito, cad fulgi peste pământ!”
                    Şi-n brațele dorite mai tare m-adunai.

                         „E Noaptea de Crăciun şi am să-ți spun poveşti,
                              sub bradul de argint prea multe vise-am pus,
                                   trezeşte-te, s-asculți, să-mi spui că mă iubeşti
                                        şi fulgii să-i privim, cum cad peste apus.”

                                                                       Cuvintele-ntre noi ardeau, în foc de maci
                                                                  şi înghețau pe buze-nainte de-a le spune,
                                                             tu, ziduri de tăceri doreai să le îmbraci,
                                                        cu şoapte, în ghirlande de fulgi ca o minune.

                                                   Dar uite, că afară e ger cumplit și viscol
                                              şi noaptea se arată, pe-un cer întărâtat,
                                         sălbatică, de groază şi-un gând îmi dă ocol,
                                    ca focul ce îmi arde în pieptul sfâșiat...

                                                             Că ai să pleci, iubite, când zorii se ivesc,
                                                        doar talpa ta rămâne pe neaua de argint.
                                                   Cu aripi moi de îngeri am să te învelesc,
                                              în timpul ce-a rămas balsam pentru alint.

Antologie „În așteptarea lui Moș Crăciun - Povești și poezii românești, la gura sobei” - Zina Dorina PANCU

            A DOUA POVESTE 

             LA SOLSTIȚIUL DE IARNĂ

Zina Dorina PANCU
        România

     Noaptea asta nu trebuie să dormim, că altfel întunericul înghite lumea. Soarele nostru a murit, de aceea trebuie să stăm inimă lângă inimă toți copiii, să furăm scânteia,  să o ținem  în palmele noastre pline de viață  - nu, nu vă temeți, nu  vă veți arde, atât timp cât  pentru voi cutia Pandorei nu s-a închis -   să aprindem focul, să-l alimentăm cu vreascurile uscate ale lumii acesteia, iar când vom fi obosit să punem surcele tinere din ramurile noastre ca să nu se stingă.

   Bunica, în nopțile viscolite de iarnă, punea la fiert grâul până înflorea, iar pe plită mere peste care presăra scorțișoară și îmi vorbea  încet despre   moșii care acum  sprijină coloana cerului.  La fereastra micuță a odăii albastre așeza mereu câte o gutuie galbenă și  spunea că rolul ei este să călăuzească lumea atunci când soarele, speriat  de răutățile oamenilor de peste an, obosit să înconjoare pământul, încearcă să se strecoare înspre tărâmul de  miazănoapte, vrând  să scape nevăzut, să se ascundă, să mai vadă, să uite, să doarmă... Când fuge,  Soarele-Moș răscolește lumea, uneori singur, alteori însoțit de babe bocitoare, hâde, năpraznice care aduc gerul și nisori de-a valma peste lume,  peste streșinile caselor, peste zilele din calendar. Iar el, soarele, era urmărit  de doi sfinți,  gardieni la marginile lumii,  meniți să-l așeze din nou pe drumul lui.  Din prag mă privea cu blândețe bunicul, care intrase  cu brațele încărcare de dulciuri, de jucării.  În răstimp,   mâinile ei micuțe, albe torceau fusul, în vatră focul ardea molcom, răspândind miros de rășină de brad,  întreaga casă se cufunda în liniște, iar eu tresăream la auzul  viscolului șuierând amenințător, strecurându-se pe la colțurile caselor în așteptarea sufletelor înfricoșate. Zăpada se așternea, se înălța din pământ, înghițea încet Bărăganul ...

    Iarnă, nu am nimic cu tine, dar în fiecare an îmi răscolești amintirile și zadarnic încerc să regăsesc bucuria sufletului de copil care stătea cu năsul cârn lipit de fereastra peste care zăpada își așternuse stelele, zadarnic încerc să simt aroma de gutuie și măr copt cu scorțișoară.  În auz îmi sună și acum lemnele care se zvârcolesc, suieră  și se lasă înghițite de flăcările galben-roșiatice,  chipul sever al bunicului, vocea bunicii..., dar ei au devenit de mult moși, s-au mutat în copacul  care se întinde deasupra lumilor și  veghează.  

    

Metamorfozele inimii > Ludmila Vârlan-Turcu - poezii de dragoste

Ludmila Vârlan-Turcu - Italia

                                                                                   GUSTUL DRAGOSTEI

                                                                             Zile trec, vremea se schimbă,

                                                                             Ce e spumă se topeşte,

                                                                   Numai dragostea se plimbă

                                                                   Peste ani şi tot vrăjeşte.

                                                         Numai dragostea-i aceeaşi,

                                                         Arde-n veşnică văpaie,

                                               Nici o brumă n-o atinge,

                                               N-o îneacă nici o ploaie.

                                     Şi mereu te ţine-n patimi,

                                     Când amară, când dulcie,

                           Ba te-aruncă-n râu de lacrimi,

                           Ba-n vârtej de gingăşie.

                          De-i amară te umbreşte,

                          Te cuprinde-n nori de gheaţă,

                                    Dulce de-i te păcăleşte

                                    Şi nu poţi s-o vezi la faţă.

                                              Ştii, că cea adevărată

                                              Deseori e lângă tine.

                                                        Tu, de dor împovărată,

                                                        Tot gândeşti că încă vine.

                                                                  Uneori o viaţă-ntreagă

                                                                  Aşteptăm ca pe-o minune

                                                                            O iubire să ne-aleagă,

                                                                            Să ne prindă în cunună.

                              ARMONIE

                   Mă scufund în ochii tăi blajini

                   De culoarea nucului în toamnă

                             Să culeg steluțe de lumini

                             Ca să-mi fac o preafrumoasă salbă.

                                       Și în jurul inimii s-o pun,

                                       Focul veșnic să nu se mai stingă,

                                                 Vraja sentimentului nebun

                                                 Pentr-o viață-ntreagă să-mi ajungă.

                                                 Să-ți mai strâng și roua din priviri,

                                                 S-o arunc pe flori în dimineață

                                                           Și scăldată-n tainice luciri

                                                           În surâs să ți-o aștern pe față.

                                                                     Să sorbim din cupa fermecată

                                                                     Câte-un strop de dor și armonie,

                                                                               Să nu se sfârșească niciodată

                                                                               A iubirii dulce simfonie.

               TAC CUVINTELE

                  Tac cuvintele...

                            Ascunse-n toamnă

                            Printre frunzele căzute la pământ.

                                      Nu se-aşază-n rânduri, nu se ceartă

                                      Şi nici nu se spulberă pe vant.

                            Tac cuvintele...

                                      Îmi străjuiesc mâhnirea

                                      Solitare ca şi mine, fără glas.

                                                Fără ochii tăi, fără de-a lor lucire,

                                                Fără zâmbetul şăgalnic am rămas.

                                        Tac cuvintele...

                                                  Şi le-aş ruga să strige

                                                  Să desfacă norii plumburii.

                                                            Să sloboadă focul care frige,

                                                            Nu ştiam că e aşa de viu!

                                                     Tac cuvintele...

                                                               Îngândurate...

                                                               Nu le-alină nicio lacrimă fugară.

                                                                         Cum să prindă glas când zac uitate

                                                                         Mângâierile închise-n călimară.

Metamorfozele inimii > Michaiela Boancăș - Poezii de dragoste

Michaiela Boancăș - Italia

                                                       IUBITULE, TE-AȘTEPT!

                                           E întuneric beznă și noaptea e pustie.
                                           Lampa abia-și mai pâlpâie fitilul,
                                      Eu la fereastra veche, mă duc să trag oblonul,
                                      Și-mi reazăm fruntea rece pe sticla aburie.

                                 Tresar. De-odat' așa îmi pare, că văd pe drum o umbră
                                 Și mișc perdeaua veche, făcută din dantelă,
                            Te simt că ești pe-aproape, zăresc colt de umbrelă
                            Și știu că vei veni, chiar dacă-i noapte sumbră.

                                                      Iubitule te aștept!... Inima-și pierde ritmul
                                                      Săltând mereu, din ce în ce mai tare,
                                                 Privesc pe geam... Ești tu cel din cărare?
                                                Totul e numai beznă... Mai miscă, însă, vântul.

                                            Și-atunci fac lampa mică... Cu pașii goi si reci,
                                            Mă-ndepărtez de geam, dar, înspre tine-i gândul.
                                       Poate că vei veni de-nceată ploaia, vântul...
                                       Iubitule te aștept! Și de-ai să vii, să știi că nu mai pleci!

                              M-AM RĂTĂCIT

                     M-am rătăcit în gândurile tale 
                     Si tare as vrea ca tu să mă găsesti,
                          Să nu mă lasi s-alunec jos în vale... 
                          Găseste-mă! Apoi,... să mă iubesti.

                                         M-am rătăcit, si tu stii bine asta.

                                         Mă căutai, sau asta îmi părea,
                                              De fapt, gândeai mereu la alta,

                                              Iar depărtarea ta, cumplit mă apăsa.

                                                        M-am rătăcit, si vreau să mă găsesti!
                                                        Vezi, am lăsat parfum de lăcrămioare
                                                              Să îti îndrepte calea, spre mine să păsesti,
                                                              nu mai plâng că sufletul mă doare.

                                                                                      LUI CUPIDON

                                                                            Iubitule, iar Luna mă privește,
                                                                            Iar stelele îmi fac cu ochiul,
                                                                      Iubirea noastră-i o poveste,
                                                                      În care Cupidon ațâță focul.

                                                              Focul ce-mi arde zilnic inima,
                                                              Iar dorul tău aprins, mă mistuie,
                                                         Și-aș vrea, de cum se lasă seara,
                                                         Iubirea noastră să se-ngădiue.

                                               Și iar te-aștept cu sufletul la gură
                                               Să-mi vii mereu, în fiecare seară,
                                          Hai vin de-o sărutare-mi fură,
                                          Cum o făceai tu, dragule odinioară.

                                 Si-apoi să cad din nou în somnul lin,

                                 Pe brațele-ți vânjoase  să-ți adorm,
                            Lui Cupidon o cupă să-i închin
                            Să îmi vegeze dragostea și-n somn.

Şi dacă Luna...

Şi dacă Luna-i ruşinată
De focul sărutărilor flămânde,
E pentru că şi ea e-o fată,
Dar se sfieşte, se ascunde.

Un colţ de zâmbet înfloreşte
Şi se piteşte dup-un nor,
Iubirea-n inimă-ncolţeşte,
Că însăşi Luna vrea amor.

Văzu la mine şi la fată
Cum gura este sărutată,
De ce n-ar fi şi ea dorită?...
Căci aşa-i dat, să fi iubită.

Şi dacă s-ar uita mai bine
Cu raza-i blândă peste apă,
Pe loc n-ar mai avea ruşine,
La mine ar veni pe dată.

Eu, nu mă pot urca la cer,
Nici ea nu poate să coboare,
Ce pot mai mult? - decât să-i cer,
Să-mi lase... dorul spre visare.

Nu îmi pasă că e toamnă

Nu îmi pasă că e toamnă

Nu îmi pasă că e toamnă
și că plouă ne-ncetat,
c-a lăsat bătrâna doamnă
goi copacii, la iernat.

Duduie focul în sobă,
fum se-nalță înspre cer,
într-o atmosferă sobră
grăbind intrarea-n eter.

Fumul sus e-mbrățișat,
norul vesel, cenușiu,
brațele-a descrucișat,
să-l primească ca pe-un fiu.

Încântat, de la fereastră,
privesc fumul albicios
fără a ieși din casă,
cum se-nalță mlădios.

Duduie focul în sobă,
sar scânteile-ntr-un joc
în ritm sacadat de tobă,
molcom, jarul stă pe loc.

Nu îmi pasă că e toamnă,
ea ne-aduce bucurii,
și-acestea, mereu ne-ndeamnă,
să fim iar, acum, copii.

S-așteptăm iarna, ce vine
cu ger mare și zăpadă,
Domnului colind să-nchine
toți cei mici de prin ogradă.

Printre ei să stăm și noi,
veseli să pocnim din bici,
anul vechi a-l înnoi
invocând îngeri idilici.

Ce e amorul?, versuri Constantin Gavrilescu

Ce e amorul?
E fericirea sufletului ce se-nalţă
Când e iubire pentru-o viaţă,
Lăsând aprins în inimi dorul.

Din jarul dragostei curate
Se-ncinge focul, iar privirea,
Contemplă-n clipă fericirea,
Ce vrea ca să rămână în eternitate.

Ce e amorul?
E jar aprins şi e dorinţă,
Ce-ţi freamătă întreaga fiinţă,
Când dezgolit se lasă trupul.

Pătrunde viaţa-n contopire,
Prin amalgamul de mişcare,
Se va mai naşte iar o floare
Să crească, pentru a dărui iubire.

Ce e amorul?
E suflul ce aduce împlinire,
Şi bucură întreaga fire,
Ştergând din cerul sufletului norul.

Nimic nu este nou sub soare,
De mii de ani e-n legea firii,
Ca pradă să te laşi iubirii,
Cu patimă şi cu ardoare.

Numai să vrei

Uneori,
ochii par să plângă
de fericirea împlinirii.
Tu, ai zărit că lacrima
ce se prelinge-ncet
curgând din adâncuri,
încearcă să convingă
punând pecete
cu sărutul iubirii.

Uneori
pasiunea,
lasă gurii flămânde
să atingă focul.
Numai să vrei,
pe cărări de iubire
să laşi deschisă
uşa bucuriei,
să îţi pătrundă sufletul,
într-o dulce agonie.