RodicaCONSTANTINESCU
România
SCRISOARE CĂTRE FIUL MEU
Afară-i vânt
turbat, dar cald e în odaie,
Ard crengile
uscate ce-n vara le-am adus,
În astă
seară alături îl am pe Niculaie
Ce-a ocolit
tot satul, sosind pe la apus.
Ne amintim
pe rând de anii ce-au zburat,
De clipele
frumoase, dar şi de lungi tristeţi,
Oftăm la
unison , căci multe am îndurat,
Dar ne
însufleţim cu gândul la băieţi.
Fără de
veste parcă mă-nvăluie un dor
De cea care
a plecat pe drumul către cer,
Apoi te
strig pe tine, iubitul meu fecior
Aş vrea să
te mai văd, căci poate mâine pier.
Eu nu văd să
mai scriu, am ochii o povară
Şi-l rog pe
Niculaie de poate să m-ajute,
Scrisoare
să-ţi aşternă acum în prag de seară,
Căci
muică-ta mă cheamă în clipele tăcute.
De poţi să
vii băiete până la sfânt Crăciun
Ca taica
să-ţi mai dea ceva de prin ogradă,
Păstrat-am
pentru tine din vinul cel mai bun,
Un coş cu
nuci, o curcă şi mere din livadă.
O, de ai
putea să stai măcar o zi în plus,
La muică-ta
s-ajungem, la tristul ei mormânt,
Mi-a apărut
în vis şi-n taină ea mi-a spus
S-aprinzi o
lumânare şi să-i trimiţi cuvânt.
Mi-e dor de
ochii tăi, copilul meu cel drag
Şi nu-mi
doresc mai mult decât o-mbrăţişare,
Eu aş pleca
spre cer de te-aş vede în prag,
Luându-mi,
apoi zborul către cereasca zare.
Dar de nu
poţi copile ca să ajungi acasă
Tăicuţa
te-nţelege, că poate nu ai vreme,
Am să-ţi trimit
degrabă prin vărul tău o plasă,
Iar pentru
mine, tu să nu îţi faci probleme.
DIN UMBRĂ TE PRIVESC
Iubitul meu, e iarnă peste pământ și seară,
Omăt târziu ți-e părul, de vreme aşternut,
Din umbră te privesc ca pentru-ntâiaoară
Cu sufletu-n tăcere pe pleoape te sărut.
Ai trupu-nveşmântat în ruginiu de toamnă
Şi-i neatins de gerul ce bântuie pe-afară,
Aud în taina clipei cum inima îți cheamă
O adiere caldă şi-un vis de primăvară.
Nu vreau să te trezesc din lunga ta visare,
Însă tăcerea grea va îngheța cuvântul,
Prezența ei pe suflet va fi apăsătoare,
Va stăpâni pustiul, o lacrimă și vântul.
Întind spre necuprins aripi în rugă mută
Să țin la ușă umbra și gerul cel năpraznic,
Mă lupt prin gândul bun în taină, nevăzută,
S-alung brațul tăcerii și frigul cel amarnic.
Iubitul meu, priveşte, iar ninge peste noi
Cu mii de fulgi de-argint, petale de iubire,
Secunda fericirii se-mparte-n veci la doi
Şi-nsingurarea tristă se duce-n amintire.
SUNT SINGUR,
DOAMNE
Îmi este aşa de frig în noaptea asta
Şi-s singur, Doamne, pe Pământ,
Taica-i plecat în lume cu nevasta,
Iar maica-şi face somnul în mormânt.
Se-apropie încet sfântul Crăciun,
Copiii veseli spun
colinde-n cor,
Iar eu pe Domnu-l rog să fie bun
Şi-n dar să-mi dea
un înger păzitor.
Adorm cu lacrima-ngheţată pe obraz
Visând la cetina
cea verde din grădină,
În somn adânc dispare al meu necaz
Şi văd doar ramuri pline de lumină.
De mândrul brad ce se înalţă drept
Stă rezemat un îngeraş zâmbind,
Mă ia în braţe strângându-mă la piept
Şi-mi cântă-ncet
un altfel de colind.
„Suflet curat
uitat de lumea oarbă
Tu nu eşti
părăsit şi nici stingher,
Priveşte sus
şi roagă-te degrabă
Căci eşti
copilul, Tatălui din Cer.
Orice povară
ai ori suferinţă, teamă
De cete
îngereşti vei fi mereu păzit,
Sfânta
Fecioară îţi este a ta mamă
Ascultă-i vorba, căci Ea te-a auzit."
