La margini de lume, autor Corneliu Neagu - omagiu lui Mihail Eminescu

                                                                                   Corneliu NEAGU
                                                                                            România

                                                                   LA MARGINI DE LUME

                         Iluzii de-o clipă se nasc și dispar

                              în vagi amintiri venite deodată

                                   cu vrajă adusă de gândul hoinar

                                        în focul ce încă mocnește pe vatră.

                                             Din flacăra tunsă se scurg pe tavan

                                                  mistere ascunse în dansuri astrale,

                                                       ajunse târziu dintr-un mitic vulcan

                                                            prin hornu-ncropit din două cavale.

                                                                                                            Prin ele zăresc un dor îngropat

                                                                                                       la margini de lume aproape uitată,

                                                                                                  în colb de tăcere, cu gust de păcat,

                                                                                             rămasă pe brâuri de timp atârnată.

                                                                                        Din conul de umbră eu încă ascult

                                                                                   această tăcere căzută-n uitare

                                                                              cu dorul rebel îngropat mai demult

                                                                         sub piatra ostilă, din alte hotare.

                                                  Nu-i loc de visare, nu-i loc pentru dor

                                                       o, patrie mumă, lăsată în urmă,

                                                            e numai un loc pentru cei care mor

                                                                 când visuri și doruri în taină se curmă.

                                                                      Adesea mă-ntreb: ce faci pentru noi? –

                                                                           ce crudă devine aceată-ntrebare,

                                                                                când văd că ajungem doar simpli eroi

                                                                                     de triste cancanuri citite-n ziare.

Fata morgana, versuri Constantin Gavrilescu

Trăiesc o dramă. Un coşmar.
E doar un vis? Nu am habar.
Alerg pe câmp dar nu am ţintă.
Ce poate fi? Ce mă frământă?

Nici orizontul nu mai este
ce-a fost odată o poveste.
Priveam în zare cu speranţă
că voi găsi o altă viaţă.

Căci orizontul care-i infinit,
mereu mi-a dat speranţă de iubit.
Spre el m-am dus, însă m-a amăgit,
fiind imens, şi fără de sfârşit.

E ca-n deşert de la căldură.
Te simţi sfârşit, dar nu se-ndură,
iluzia te trage molcom către ea;
Fată morgană care nu te vrea.

Traiesc o dramă. Un coşmar.
E doar iluzie netoată...
Fata morgana este un calvar,
La ea nu vei ajundge niciodată.

Azi, când ziua s-a sfârşit

^{Sus pe deal privirea-mi urcă,}

^{şi pe cer ea poposeşte,}

^{pare-a vede o nălucă}

^{ce dansează ca-n poveste.}

^{E iluzia pierdută}

^{în eterul infinit,}

^{unde minte-ai rătăcită,}

^{prinsă-n greul troienit.}

^{După deal apune astrul,}

^{razele-i coboară lin,}

^{cerul nu mai e albastru}

^{şi mă cheamă ca să vin.}

^{Văd năluca cum valsează}

^{şi dispare-nspre zenit,}

^{pironit, rămân de pază,}

^{azi, când ziua s-a sfârşit.}

^{Jos pe vale noaptea vine,}

^{strecurându-se tiptil,}

^{vântu-adie în suspine,}

^{ridic flacăra-n fitil,}

^{să pot scrie, să iubesc,}

^{tot ce ziua mi-a adus,}

^{să dezmierd pe cin’ doresc,}

^{căci iubirea-mi n-a apus.}

Cândva

Azi, mă strecor

prin ale vieţii valuri,

de soartă nici nu mă mai tem,

iluziile sunt deja apusuri,

rămase doar într-un poem.

M-am întâlnit

odată cu iubirea,

şi-am înţeles,

dar nu am vrut de fel,

să cred că-i schimbătoare

cum e vremea,

parcă acum, o înţeleg niţel.

Cândva,

amorul nu m-a ocolit,

şi i-am urat să aibă viaţă infinită,

nici eu pe el,

şi cât l-am mai iubit,

dorind alături să-mi fii fericită.

Nici inima

n-a fost indiferentă,

din când în când

a tresăltat cumva,

dar cred,

că şi acum ar fi atentă

de-ar întâlni însă pe-altcineva.