supărată e pe vânt,
deşi vântul o mângâie,
o scutură la pământ.
N-ar fi vrut săraca frunză...
ramul va rămâne gol,
dară bruma o botează
până va pica la sol.
Dacă vântu-i adiere
va plana încet, uşor,
până la aterizare
frunzei îi va fi iar dor,
Şi de soarele din vară,
şi de păsări de pe ramuri,
şi de Luna dinspre seară,
şi de copii pe coclauri.
Dacă vântul e furtună...
şi va fi amar pleznită
cum adesea e în toamnă,
ea va fi chiar urgisită.
Va cădea pe sol oriunde,
o va duce toana toamnei,
sau oriunde va decide
nonşalant bătrâna doamnă.
Frunza galbenă-armămie
supărată e pe vânt,
că n-a vrut să întârzie
să nu cadă pe pământ.
