SFINȚII NU MOR NICIODATĂ
Zina-Dorina PANCU
România
Căldura nefirească a sfârșitului de an mi-a adus în sufletul fragmentat o bucurie copilărească. În febra pregătirilor de sărbători, m-am întors la casa poveștilor mele. Drumul șerpuit mi s-a părut infinit. Inima pulsa în ritm alert pe măsutră ce mă apropiam de satul uitat de timp în câmpia cangrenată. În fața porții gândul mă partă înapoi în timp, văd copila blondă alergând să prindă îmbrățișarea bunicii care se uita lung pe drum așteptându-ne. În poartă stă acum mama, o îmbrățișez și mă sărută pe obraji. Intru direct în grădina din fața casei, e devastată de toamnă, însă sub stratul de frunze culcate în așteptarea zăpezii, printre crăpăturile pământului însetat, am zărit mugurii firavi ai speranței de viață, ai luminii, ghioceii aduși din pădure și ocrotiți să renască în fiecare an pentru mine. I-am spus mamei să aibă grijă de ei, până când mă voi întoarce, iar tata, auzindu-mă, a zâmbit îngăduitor, că doar am fost și am rămas aceeași albăstrica lui. Nu am plecat până nu i-am smuls mamei promisiunea că va avea grijă de ei.
În fața ochilor îmi revine imaginea
bunicii, Ștefana, o femeie micuță, blondă, cu ochi albaștri, dar albită
prea devreme de greutățile vieții. Ea avea grijă de grădina ei de flori,
iar ele înfloreau pentru ea. Tristețea mă-nvăluie, îmi șterg lacrimile pe furiș
să nu vadă băieții mei cât îmi e de greu de fiecare dată când mă despart de
casa în care am simtit că cerul ia forma unui suflet de copil. Mă străbate un
fior de gheață amintindu-mă la bunicii care s-au mutat discret într-o altă lume
și mă cutremur gândindu-mă la părinții care nu mai sunt așa de tineri. Bandajez cu grijă copacul cu scoarța arsă și crengile cangrenate de
lacrimile otrăvite. Îmi aprind o țigară și încerc să regăsesc mirosul de
tutun de Bărăgan care umplea satul în verile care s-au întors spre apus.
Și cum miracolele există pentru cei care
cred în ele, de Sfântul Ștefan sună telefonul. Mama, râzând, îmi spune că mi-au
înflorit ghioceii. Deci și-a respectat promisiunea și i-a ocrotit. A doua zi,
dis-de-dimineață, am plecat pe drumul negru, șerpuit. Peste câmpia întinsă, din loc în loc, pe lacuri, pâlcuri de lebede încremenite grațios sparg
monotonia infinității de nuanțe de gri ce se întind până la linia orizontului.
După o oră de mers, am ajuns exact la răsăritul soarelui. Am intrat direct în
grădină să-mi văd florile naive, parfumate, primăvăratice. Le-am mângâiat,
le-am sărutat, le-am făcut zeci de fotografii. Fiul meu cel mare râdea copios,
spunându-i mamei că are un copil care a refuzat să crească. Am cules câțiva, să
îi am cu mine.
Acum revine imaginea
bunicului. A fost un bărbat frumos, brunet, cu ochii mari, căprui, înalt. Deși
avea o figură severă, era bun ca pâinea caldă, ne adora pe noi, nepoții lui. El
era refugiul nostru, ne lua apărarea când bunica încerca să ne disciplineze.
Fusese soldat pe front, în prima linie, în Al Doilea Război Mondial. Îi
ceream să ne povestescă cum a supraviețuit atunci, mai ales pe frontul din
Rusia, iar el ne spunea că a tras cu arma o singură dată, într-un iepure. Iar
Dumnezeu l-a ocrotit. Adoram să-l văd cu câtă pasiune lucra fiecare palmă
de pământ, cum vorbea cu plantele, ca ele să dea rod bogat. Astăzi, de Sfântul
Ion, i-am fi sărbătorit onomastica, dar acum nu facem decât să ne-nchinăm în fața
unui mormânt, iar cuvintele împietresc. Din păcate, o boală necruțătoare
i-a întunecat imaginea în ultimii ani de viață, iar sfârșitul a survenit pe
neașteptate, exact la un an de la mortea soției lui. Părinții mei
făcuseră parastasul pentru bunica. A stat la masă cu rudele, a vorbit cu
preotul care îl aprecia pentru că, în ciuda bolii, în fiecare duminică se
ducea la biserică la slujbă. Când a vrut să plece, i-a spus preotului să
nu se grăbească, pentru că se va duce și el dincolo. A intrat în casă și a
murit în liniște. Iar eu nu am fost lângă el. Plecasem în vacanță. De ce mă
grăbisem? Nu mi-a rămas decât să-mi iau adio în fața mormântului. Acum revin
luminoși în amintire , bunicul și bunica.
Și ghioceii s-au încăpățânat să reziste
până azi, când iarna se instalează timid în Bărăganul copilăriei mele.
