Poeți contemporani - Ludmila VÂRLAN-TURCU - Anotimpul iubirii

Ludmila VÂRLAN-TURCU, Republica Moldova

                                                    ATINGERE

                                   Simt cum sufletul tău se atinge de-al meu

                                   Adunând depărtarea în ghem de tristețe

                                  Și încearcă să-mi spună cât este de greu

                                  S-asculți liniștea ce printre gânduri se țese.

                                  Ceasul numără orele indiferent

                                  Țintuindu-ne firea în lung-așteptare.

                                  O plăcere-i când tu o slobozi pe-un moment

                                  Și în zbor peste hău mi-o trimiți călătoare.

                                  M-aș topi în atingerea tandră mereu

                                  Lăsând timpului pradă discreta uitare.

                                  Iluzoriu  pe-o clipă suntem tu și eu...

                                  Ce ușoară se-așterne pe pleoape-nserarea!

                  

                   CÂNTĂ-MI

     Cântă-mi un cântec de leagăn

     Doar pentru mine aparte,

               Roagă-te vântului reavăn

               În adieri să mi-l poarte.

                         Spre depărtarea ceţoasă

                         Fără de străzi şi adrese

                                   Unde tristeţea noroasă

                                   Fir de păianjen îmi ţese.

                                             Pune-mi sărutul pe ochii

                                             Care-au uitat mângâierea

                                                       Să se adune toţi stropii

                                                       Într-un izvor de plăcere.

                                                                 Îmbrăţişează tăcerea

                                                                 Să nu se teamă în noapte,

                                                                           Să se topească ca mierea

                                                                           În ale inimii şoapte.

                                                                                  DOR TOMNATIC

                  Plouă în toamnă...

                       Pustie e banca

                            În parcul speranţelor noastre târzii.

                                 Pe-aleile sumbre

                                      Nu mai fug umbre,

                                           Sub frunza căzută doar gândul e viu.

                                                Cu glas ce vrăjeşte

                                                     Sfios îmi şopteşte

                                                          S-ascult urma paşilor care nu vin.

                          Nu vin... Prea târzie e toamna,

                               Prea rece e stropul căzut peste noi.

                                    Dansatu-şi-au orele jocul de-aramă

                                         Lăsând pe o bancă o frunză orfană -

                                              Aduceri aminte scăldate în ploi.

                                                   În ploi solitare,

                                                        Orfane şi ele,

                                Vegheate în taină de-al toamnei fior.

                                     Le mângâie vântul

                                          În scurt-adiere

                                               Oprindu-şi pe-o clipă sălbaticul zbor.

                                                    Și eu, pentr-o clipă,

                                                         Mă simt măgulită

                                                              De-o mică nădejde cu voce de dor.

                                               De-un dor ce buimatic mă plouă

                                                    Cu lacrimi desprinse din nori cenuşii.

                                                         Cad picuri pe inima ruptă în două

                                                              Şi spală o frunză orfană cu rouă

                                                                   În parcul speranţelor noastre târzii.

                  ALINTĂ-MI SUFLETUL...

          Când firul drumului se pierde-n timp

               Și nu mă plouă stele căzătoare

                    Alintă-mi sufletul cu flori de câmp,

                         Dă-mi frumusețea lor nepăsătoare.

                              Culege-le mănunchi în dimineață

                                   De mângâierea lunii sărutate.

                                        Presoară-mă! Să-mi fie dor de viață

                                             Când inima pe-un alt acord se zbate.

                                                  Răsfiră-le mireasma-ncântătoare

                                                       Pe gându-mi ostenit și-aproape tâmp,

                                                            Dă-mi libertatea lor învietoare,

                                                                 Alintă-mi sufletul cu flori de câmp.

Melancolie de toamnă, versuri Constantin Gavrilescu

Din pom cad frunze ruginite pe alei,
desprinse sunt de toamna cea rebelă,
le răscolesc ușor în parc cu pașii mei,
printre copaci ce împletesc crengi în dantelă.

Tresar la adierea vântului hulpav
și-un foşnet sec ajunge la ureche,
este tot vântul furios, cu-al său nărav,
ce răscolește totul fără de pereche.

Scrutez adânc acum pe ceru-ndepărtat
și mă alint sub razele de soare,
privirea e atrasă de-un nor înnegurat
ce s-a ivit din neant azi în zare.

Pornește gândul meu pentru o clipă,
și cuget cum se scurge viața mea,
iar în adânc de inimă mi-e frică
că mult umbrită este soarta-mi grea.

Și totuși cred că toamna e pricina
cu bruma ce pe frunze şi-a lăsat,
sunt sigur că doar ea își poartă vina,
căci ce ador mai mult s-a-ndepărtat.

Tresar de câte ori adie vântul,
o frunză sau un zbor de porumbel,
se ştie de când Lumea și Pământul,
că vântul toamnei-i mai mereu rebel.

Toamna, versuri Constantin Gavrilescu

Văd raza soarelui prin ramuri,
copacii-n toamnă-s desfrunziţi,
un tril se-aude, iar un graur,
sporovăieşte gureş printre grinzi.

Ecoul frunzelor căzute,
şi-al ramurilor frânte pe sub tălpi,
ne-ndeamnă iar să luăm aminte,
că vara-i dusă, toamna e aici.

Prin simfonia plină de culori,
se-aude glasul pomilor grăbiţi,
să îşi înalţe imnul către nori,
de dorul verii ce i-a părăsit.

Văd raza soarelui prin frunze,
confuză de schimabrea de aici,
pe-un fir de iarbă două buburuze,
se-ascund cuminţi, să nu le calci.

Nostalgie de toamnă, versuri, Constantin Gavrilescu

Frunza galbenă-arămie
supărată e pe vânt,
deşi vântul o mângâie,
o scutură la pământ.

N-ar fi vrut săraca frunză...
ramul va rămâne gol,
dară bruma o botează
până va pica la sol.

Dacă vântu-i adiere
va plana încet, uşor,
până la aterizare
frunzei îi va fi iar dor,

Şi de soarele din vară,
şi de păsări de pe ramuri,
şi de Luna dinspre seară,
şi de copii pe coclauri.

Dacă vântul e furtună...
şi va fi amar pleznită
cum adesea e în toamnă,
ea va fi chiar urgisită.

Va cădea pe sol oriunde,
o va duce toana toamnei,
sau oriunde va decide
nonşalant bătrâna doamnă.

Frunza galbenă-armămie
supărată e pe vânt,
că n-a vrut să întârzie
să nu cadă pe pământ.