Teodor Dume - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

 

       Teodor DUME

           România

                                          ȘTERGARUL ÎN CARE MI-AM UITAT COPILĂRIA
 
                                         locul din care nu fug niciodată  - copilăria
 
                                        m-am născut în ziua în care albul din cireşi plesnea de culoare
                                        cerul lăcrima pe la margini
                                        mama se pregătea să învelească sarmale în foi de varză acră
                                        (ultima fiertură dinainte de paşte)
                                        câteva gânduri mocneau printre cuvinte...
 
                                       calul vecinului era dus la plug între hatul lui Mitru din deal
                                       oricum nu avea cine să-l înhame la căruţă
                                       tata plecase la muncă
                                       îl năcăjea plecarea la patru fix dimineaţa pe jos cinci kilometri
                                       uita de mama şi de burta ei ţuguiată ca o pâine
                                       scoasă din cuptorul de după casă făcut de străbunicul
                                       înainte de război...
 
                                       aşa m-a născut mama neajutorată
                                       fără doctor într-un ştergar alb
                                       din cânepa primită de la bunica
 
                                       m-am simţit bine până am rămas singur...
                                       mama s-a dus să adune câteva ierburi
                                       să le aşeze în mănunchi
                                       sub grindă să poarte de
                                       belşug şi de noroc...
                                       nu mai are cum să ajungă la cină
                                       de va veni târziu
                                       pe  întuneric
                                       îmi va pune mâna în poală
                                       şi-mi va îngriji somnul
                                       până dimineaţă
                                       când liniştea spartă
                                       de întâiul cântat al cocoşului
                                       îi va reconstitui chipul
                                       o lumină va ţâşni din răsăritul târziu
                                       separându-i trupul de umbră
 
                                       şi va pleca cu Dumnezeu
 
                                       tata s-a dus şi el...
                                       într-o dimineaţă pe la patru
                                       cu merindea sub braţ
                                       şi o fotografie învelită într-un ziar
                                       şi nu s-a mai întors...
 
                                       o fi vrând
                                       să se întâlnească cu mama
                                       la capătul de drum
                                       unde se opresc sufletele...
 
                                       aş fi vrut să ştie şi mama
                                       că am mai crescut
                                       şi că-i seamăn mult
                                       că o duc bine
                                       şi că mi-am cumpărat un cal
                                       ar fi bine să vadă cum îl mângâi şi mă joc
                                      lângă lăstarul ieşit din scorbura nucului
                                      sub care  bunicul trăgea cu sete
                                      dintr-o pipă cumpărată de la târgul din Dobreşti
                                      şi cum o aştept
                                      seara
                                      la capătul uliţei
                                      şi privesc spre sat
                                      până când văd cerul aplecându-se
                                      să sărute pământul de noapte bună...
 
                                      sunt singur acum
 
                                      ştergarul alb
                                      în care
                                      mi-am uitat copilăria -
                                      singurul suvenir de la mama
                                      îl port la piept
                                      uneori mă prefac
                                      că o văd
                                      ţinându-mi capul pe genunchi...
                                      cu firul tors din lacrimi
                                      coase cerul de marginile pământului
                                      ca să nu-mi fie frig...
 
                                      ca un fluture agăţat de noapte
                                      o să colorez cu privirea cele
                                      două imagini între care mă caut...
                                      tată – mamă
 

                                      noapte bună!

Îngână-mi, mamă - Viorica Toaca Osipova

                                                       Viorica TOACA OSIPOVA
                                                             Republica Moldova 

                                                      ÎNGÂNĂ-MI, MAMĂ…

                                                        Îngână-mi, mamă melodia,

                                                             Venind în somnu-mi noaptea

                                                                  Ce o îngânai în copilărie,

                                                                       Îngână-mi, mamă-n șoaptă.

                                                                                                 Văd cum lumina se strecoară

                                                                                            În odaia caldă și întunecată

                                                                                       Prin fereastră, ca odinioară,

                                                                                  Mă privește luna-ngândurată.

                                                         Pune-mi, mamă brațul drept

                                                              Sub capul meu îndurerat

                                                                   Să fug de gânduri tot încerc,

                                                                        Vreau să uit ce m-a întristat.

                                                                                                  Cuprinde-mă la pieptul tău,

                                                                                              Simțindu-mă mică infantă

                                                                                         Să nu știu de griji și rău,

                                                                                    Să fiu din nou copila alintată.

                                                         Plecată ești - stea printre stele

                                                              Din ceruri ascultă-mi ruga mea,

                                                                   Îngână-mi melodia copilăriei mele

                                                                        Eu am rămas ș-acum fetița ta.

VISUL POETULUI - Ela Bălescu

                                                                                            Ela BĂLESCU

                                                                                           România

           

                                      

                  VISUL POETULUI

                                                                             Prin scris eu m-am pierdut visând

                                                                        Și scriu oriunde și oricând

                                                                   Viața o colorez precum un curcubeu

                                                              ELA sunt, așa sunt eu.

                                                         Prin scris, poezia o îmbrac

                                                    Scriu de zor, deloc nu tac

                                               Despre nori, soare, ploaie sau vânt

                                          Despre tot ce-i pe pământ.

                                                      Sunt om bun, eu nu sunt sfânt

                                                           Eu prin scris, dau culoare la cuvânt

                                                                Cât trăiesc pe-acest pământ

                                                                     Cuvântul VIAȚA - TE IUBESC-

                                                                          Cuvânt curat, cuvânt firesc

                                                                               Chiar dacă soarele este în asfințit

                                                                                    Să știi tu cititorule, că tot ce-am scris

                                                                                         A fost, este și va fi un vis, nu te-am mințit.

                                                                   INSOMNIA TIMPULUI

                                         Aș vrea timpul să aibă insomnie

                                             Oamenii să întinerească

                                                  Să rămâna copii.

                                                       Timpul trăit al copilariei

                                                            Frumos precum florile câmpiei.

                                                                     Cine oare știe leac?

                                                                     Viața să rămână Veac

                                                                     Așa vreau eu și tot zic

                                                                     Timpul vieții să-l ridic

                                                                                                 Gândul meu, el tot mai speră

                                                                                            Omenirea, înca o Eră

                                                                                       Să luam tot de la început

                                                                                  VIAȚA - V E A C - ca împrumut.

Veșnic rămâi..., autor Angela Mihai - omagiu lui Mihail Eminescu

                                                                                 Angela MIHAI
                                                                                          Italia

                          VEȘNIC... RĂMÂI

                       O, rămâi, rămâi la mine,

                            Te iubesc atât de mult!

                                 Dorurile tale grele

                                      Înc-aştept să le-ascult.

                                           Peste-naltul întuneric

                                                Plânge dorul arzător,

                                                     Pe sub umbletu-ți ce cată

                                                          Încă dulcele amor.

                                                               Pe-ale cerurilor ape

                                                                    Stelele-agățate par,

                                                                         Cerbi în cârd în ropot varsă

                                                                              Lacul din al său cristal.

                                                                                         În a apei strălucire

                                                                                         Ți-e rămas chipul de prinț

                                                                                         Și cu-al tău desculț picior,

                                                                                         Născând unde, îl alinți.

                                                                                                                 Luna plină cu dor sorbe

                                                                                                            Chipul oglindit pe lac,

                                                                                                       Adăpându-şi veșnicia

                                                                                                  Cu-a sa sete, sufletul elegiac.

                                                                                             Prin al său zis lin, pădurea,

                                                                                        Îți mai leagănă ş-acum

                                                                                   Pașii ce prin iarba udă,

                                                                              Pribegind, făcut-au drum.

                                                                         Astăzi chiar de te-ai întoarce,

                                                                    A-nțelege nu mai poți,

                                                               Unde-ți e copilăria

                                                          Și pădurile cu bolți.

Antologie „În așteptarea lui Moș Crăciun - Povești și poezii românești, la gura sobei” - Alexandra Tăietu

Alexandra TĂIETU
Republica Moldova

                                                                               NOSTALGIE DE CRĂCIUN

                                                                           Și parcă simt cum un fior de gheață

                                                                      Îmi tot străpunge-adânc sufletul meu.

                                                                 În inimă-s iluzii, 'n minte ceață,

                                                            Crăciun, din nou, ne-oferă Dumnezeu.

                                                            Zăpada albă - binecuvântare

                                                      Ce-mbrățișează dealuri, văi și munți,

                                                 Trezește amintiri copleșitoare

                                            Și-mi duce gândul către-ai mei părinți.

                                                    Făpturi de dor, mai des cu ochi-n lacrimi,

                                                         Cu păru-ncărunțit de vreme grea,

                                                              Căci leac nu au avut la zeci de patimi...

                                                                   Ce mult aș da ca să-i pot ajuta...

                                                                    Îmi amintesc a mea copilărie

                                                               La vatra sobei, cu stejar mocnind,

                                                          Când îmi părea momentul veșnicie 

                                                     De se-auzea în prag magic colind...

                                                Și brazii ce-nghițeau bolta cerească,

                                           Și munții - bariere peste deal

                                      De vânturi ce țineau să ne ferească

                                 Și înghițeau înaltul de cristal.

                                             Căci veșnicia s-a născut la sate,

                                                  La brâu de munte, cu miros de brad,

                                                       Cu sănii, prin nămeți împrăștiate

                                                            Și mii de fulgi din'nalt văzduh ce cad...

Departe eşti copilărie

Departe eşti copilărie
şi cât de-aproape totuşi eşti
în iarna care ne îmbie
spre lumi frumoase ca-n poveşti.

Mă uit acum pe geam afară
cu ochi miraţi şi larg deschişi,
cum fulgii lin în aer zboară
în jocul lor frumos, destinşi.

La dansul lor galeş privesc,
iar ritmul lor alert mă cheamă
să-i simt atunci când se-nteţesc,
topindu-mi-se-ncet în palmă.

Departe sunt acum de lumea
când alergam de zor voios
în lung şi-n lat mai toată vremea,
prin neaua așternută jos.

Mă-ntorc acum cu nostalgie
în timpul când copil eram,
trăind cu-aceiaşi bucurie
minunea iernii de la geam.

Departe eşti copilărie
şi cât de-aproape totuşi eşti
în iarna care ne îmbie
spre lumi frumoase ca-n poveşti.

Trecut-au anii

Trecut-au ani plini de nevoi,

de multe griji încovoiaţi,

să nu uităm cum eram noi,

copii de leagăn atârnaţi.

Cum dintr-o dată în eter,

pluteam în zbor planificat,

spre a ajunge sus la cer

aşa cum noaptea am visat.

Ce fain era-n copilărie

când visele, mult așteptate,

se împlineau cu bucurie

aşa...  deodată, peste noapte.

Treziţi din somnul liniştit

vegheați atent de  mamă,

primeam sărutul cel dorit

şi mângâierea-i caldă.

Trecut-au anii, iar acum

dorim din nou pruncia,

și joaca-n colbul de pe drum

ce ne-a-ncântat copilăria.

Gavi…        20.08.2013.