Azi, zbor înalt deasupra unui cuib de cuci,
cerul e gol, văzduhul mă-nconjoară,
mă-ntreabă vulturii pleșuvi: - 'ncotro te duci?
Zboară încet! Căldura te doboară.
Nu vezi că păsările-s dispărute
iar zarea îți înşal-a ta privire?
Unduitoare forme gri sunt frânte,
și strigă a pustiu și disperare?
Uită-te-n jos! Pomii nici umbră nu mai dau,
dogoritoarea pâclă de la Soare
ucis-a tot, și-n lume viață nu mai au
nici pomi, nici cuci, nici păsări călătoare.
Dar eu tot zbor deasupra cuibului de cuci,
căci văd o fată ce dansează-n zare,
nu mai îmi pasă nici de grele cruci,
priveliștea ce văd e-ncântătoare.
Văd însă-n jos uscate mâini cum se ridică
și crengile copacilor ce dor,
o boare rece mă străbate și mi-e frică,
de strigăte ce se ridică-n cor.
Nici rugile nu mai aduc plinire,
cumplitul Soare poartă vremea ce-i ostilă,
primimește tot Pământul doar pieire
căci mări și fluvii, râuri, fierb ca-n oală.
De mine însă Domnul se îndură,
văzându-mă zburând din cuib de cuci,
plecând spre fata ce mă înfioară,
să îi sărut a sale buze dulci.
