Poeți români contemporani închină odă femeii mamă, soră, soție, fiică - Georgiana Călinescu

Georgiana Călinescu - București

ZIDEȘTE-MĂ ÎN TINE...

              Mă cheamă Ana, ca pe mama,
                    sunt îmbrăcată-n ziduri
                         ce mă strâng 
                              și-am spulberat castele de nisipuri
                                   ca să-ți pătrund în gând...
                                                                 Mă cheamă Ana lui Gheorghe,
                                                            purtătorul de biruință, 
                                                       și am în inimă 
                                                  o singură dorință!
                     Să te zidesc, Manole, 
                          pe tine-n locul meu,
                               să plângi și tu de dor, 
                                    să-l rogi pe Dumnezeu!
                                                                        Mi-ai făcut casă, Manole,
                                                                   mi-ai făcut rochie de zid,
                                                              m-ai zidit cu palmele tale
                                                         rodnice și calde
                                                    în loc să mă fi iubit !
                                                                  Mi-ai pus ferestre cu cremonă, Manole,
                                                                       să-ți văd ochii nebuni de dor
                                                                            și tu să mă vezi cum tremur și mor!
                                      Mă cheamă Ana, ca pe mama,
                                 și plâng, cu ochii îndreptați spre cer,
                            de dorul meșterului meu
                       pe care-l simt ca pe un zeu!
                                                                   Mi-ai făcut Curte de Argeș, 
                                                                        Manole,
                                                                             și m-ai făcut legendă, 
                                                                                  mă știe o lume-ntreagă, 
                                                                                       sunt celebră, 
                                                                                            m-ai calculat și mi-ai zidit
                                                                                                 casă funebră!
                                                      E zburător Manole al meu
                                                 și cerul e al lui,
                                            mi-a dat și mie-o parte
                                       să fiu mireasa lui!
                          Meștere Manole, 
                              „cerul rău mă strânge",
                                   sufletul îmi plânge, 
                                        pierd curajul tot, 
                                              ochii nu mi-i văd,
                                                   de-atâta prăpăd!
                                                        Sparge zidul și strânsoarea, 
                                                             părăsește azi lucrarea,
                                                                  c-am să mă sufoc de dor,
                                                                       tot la spartul stelelor,
                                                                            fiindcă cerul e al meu, 
                                                          te-am urcat și-n curcubeu,
                                                     iară tu nebun cum ești, 
                                                ce-ai să faci de mă iubești?

                                                                                Îmbracă-mă cu tine, 
                                                                                     zidește-mă în tine,
                                                             până la cerul ce nu s-a schimbat
                                                                  și-ncer să-ncerci să fii bărbat!
                                         Zidește-mă în tine,
                                    chiar de-ar fi păcat!
                                                                  Mă cheamă Ana, 
                                                                       ca pe mama,
                                                                            mă cheamă cum vrei tu...
                                                                                 Și mă doare sufletu'!

Metamorfozele inimii > Ileana-Cornelia Neaga

Ileana-Cornelia Neaga - Italia

                            DE NU M-AI CHEMA

                         - De nu m-ai chema iubire

                         Când suspin de dor te-ar frânge,

                              Aș fugi așa-n neștire,

                              Cu lacrimi amare-aș plânge...

                                   - De nu m-ai chema pe nume

                                   M-aș pierde prin amintiri,

                                        Tristă, colindând prin lume,

                                        Pălind dor și trandafiri...

                                             - De nu m-ai chema degrabă

                                             Urma o să-mi pierd pe văi,

                                                  Printre tufele de nalbă

                                                  Oftând după ochii tăi...

                                                      - De nu m-ai chema să-ți stâmpăr

                                                      Setea buzelor pârlite,

                                                           Tu m-ai condamna să sufăr

                                                           Iad în flăcări, tu, iubite...

                                                                       CUVINTELE SUNT DE PRISOS

                                                                                                Ochilor tăi plânși

                                                                                           albastru din ai mei

                                                                                      le-aș da...

                                                                                 Doar atunci va încolți

                                                                            mugur firav,

                                                                       speranța...

                                                                  Mâna mea tremurândă

                                                             va mângâia

                                                        mâna ta

                                                   simțind pulsul

                                              fremătând,

                                         luând-o razna...

                                    Ciocănele

                               vor bate ritmul

                          pe clape de orgă

                                      sub ghioceii răsăriți

                                           pe la tâmple...

                                                Din ochii tăi mirați

                                                săgeți vor porni

                                                spre inima mea...

                                                     Pulsând sacadat

                                                           la unison cu a ta

                                                                curcubeie se vor arcui

                                                                peste tăcerile stânjenitoare...

                                                        Cioturi,

                                                   întrebări  mute

                                              așteaptă răspuns

                                         dospit

                                    la fierbințeala șoaptelor...

                                    Cuvintele sunt de prisos!

                                                    AMĂGIRE

                                     Vrut-am să uit de tine și de toate

                                     Dar tu, iubite tu, nu m-ai lăsat,

                                     M-ai amăgit din nou c-un dulce sărutat,

                                     Mai simt și acuma gustul de cireșe coapte!

                                    Mereu te-am așteptat ca să revii,

                                    Priveam în zări cu ochii arși de dor,

                                    Aripi voiam să-mi crească, la tine ca să zbor,

                                    Să m-amăgești tu iarăși, în nopțile pustii.

                                   Cu trandafirii-n mână ce s-au veștejit

                                   La poarta inimii târziu tu ai bătut,

                                   Păcat de timpul pe care l-am pierdut,

                                   În inima-mi rănită, iubirea a pălit.

Poeți contemporani în Regal eminescian: Nicolae Vălăreanu-Sârbu

Nicolae Vălăreanu-Sârbu - Sibiu

Luceferii pe raze se cobor

Nimic  în lume nu e cum a fost
Mirosul fânului cosit s-a dus,
A mai rămas un singur avanpost
Întins pe tavă, sufletu-mi adus.

               La ceasul iernii când se visează
               Tăceri  în cuvintele uitate,
               Dorinţa-n flăcari la amiază,
               Sparge clipe de singurătate.

                              Nu-s zăpezi,  e secetă-n stele
                              Doarme visul pe poteci pierdute,
                              Fantome închise în castele,
                              Se luptă închipuind redute.

                                             Noi plecăm pe drumuri ocolite
                                             N-avem aripi vrednice de zbor,
                                             În inimi puternic răscolite
                                             Luceferii pe raze se cobor.

                                                            La steaua-mi veşnic norocoasă
                                                            Mă înfăşor în lumină rece,
                                                            Iubito, eşti azi cea mai frumoasă
                                                            Mă umpli cu timpul care trece.

Grafică, Mihai Cătrună

                                    Destin ingrat

                              Trec stele prin pălăria destinului
                              nişte gloanţe oarbe,
                              frânturi de poezie, plopi în inima unei femei;
                              fac insuportabil freamătul şi se sinucide.

                              Cine să-i plângă frumuseţea
                              când luceafărul s-a stins pentru totdeauna,
                              iar pământul a consimţit despărţirea ?

                              Nici păsări cu aripi de înger, nici porumbei călători
                              nu le mai aduc veşti unul de la altul,
                              aruncaţi ca o frânghie în fântână
                              ori căzuţi sub uitare,
                              n-au vreme pentru durerea care urmează.

                              În ochii lor ard stele cum ard băieţii reginelor
                              de dorinţa încoronării,
                              aşa se ivesc şi mor regii cuvântului,
                              puşi sub ghilotina de ne-nţeles a lumii.

Grafică, Mihai Cătrună

De ce plopii erau fără soţ?

De ce plopii erau fară soţ?
Sunt singur
gata să urc scările,
să mă dau pe topoganul femeilor.
Odata rotunjiţi sânii uneia m-am trezit cu păcatul în sân,
nu cred în păcat aşa cum nu cred în cuvânt
mai mult cred în nemoartea morţii
decât în trăirea vieţii.

                         Femei goale trec prin faţa ochilor în fiecare zi
                         mult mai multe decât în realitatea concretă
                         dar cele care mă încântă sunt nudurile sculptate ori pictate
                         au ceva inefabil ce nu au femeile dezbrăcate
                         fiecare în parte.
                         Ele sunt simple făpturi din viaţă
                         găsite pe străduţele desfundate ale oraşului
                         pline de miasme, câini vagabonzi şi desnădejde.

                                                       Vreau ceva să mustească din miezul pietrei,
                                                       să cânte în inima lemnului
                                                       cu dragoste,
                                                       singurătatea să fie pusă pe note,
                                                       s-o cânte femeile singure
                                                       şi să mă caute.

                                                                     Doamne, dacă tot ne strângi perechi,
                                                                     de ce plopii erau fără soţ
                                                                     când trecea Eminescu?
                                                                     Ori el era nepereche?

Grafică, Mihai Cătrună

Atunci când ne vom şti destinul

Când oare ne vom ştii destinul
și sufletul va fi-mpăcat,
cu cel ce stabileşte drumul
să ne ferească de păcat?

Când firul vieţii tumultoase
se depănă după mosor,
iar visele-s încă frumoase
și mai trezesc fiori de dor?

Atunci când ne vom şti destinul
vom şti şi calea de urmat,
și vom lăsa în urmă gândul
și freamătul cel disperat.

Pe drum, noi nu ne vom abate,
fiind larg deschis spre fericire,
făcut-a Dumnezeu dreptate,
calm, revărsând a Sa iubire.

Dar poate ne vom şti destinul
când viața ni s-a terminat,
și-n suflet vom avea regretul,
că-i prea târziu, şi am plecat.

Furtuna din iubire

Suntem supuşi ispitei, păcatu-atât aşteaptă,
Dorinţa este mare când dragostea-i curată,
Ne naştem din iubire şi tot iubire cerem,
Visăm la fericire, şi din străfunduri gemem.

Vrem când se lasă noaptea ca Luna să răsară,
Cu raze de iubire să ne cuprindă iară,
Să ne alinte vântul cu şoapte de amor,
Şi-mbrăţişaţi sub ramuri să stingem cruntul dor.

Suntem supuşi ispitei, păcatu-atât aşteaptă,
Dorinţa este mare când dragostea-i curată,
Ne naştem din iubire, şi tot cu ea trăim,
Şi de nu e-mplinită, din dragoste murim.

Vrem noaptea când se lasă, visul să ne-nflorească,
Torente de iubire în valuri să plutească,
Furtuna de iubire să ne-ntreţină focul,
Iar tandra mângîiere să-ncingă molcom jocul.

Suntem supuşi ispitei, păcatul ne pândeşte,
De n-o gustăm cu patos pe loc ne pedepseşte,
De nu hrănim iubirea pe veci suntem stingheri,
Şi-n suflet gol rămâne pentru a noastre vreri.

Suntem supuşi ispitei, păcatu-atât aşteaptă,
Dornţa este mare când dragostea-i curată,
Ne naştem din iubire, şi tot cu ea trăim,
Şi de nu e-mplinită, din dragoste murim.

Furtună din iubire

Suntem supuşi ispitei, păcatu-atât aşteaptă,
Dorinţa este mare când dragostea-i curată,
Ne naştem din iubire şi tot iubire cerem,
Visăm la fericire, şi din străfunduri gemem.

Vrem când se lasă noaptea ca Luna să răsară,
Cu raze de iubire să ne cuprindă iară,
Să ne alinte vântul cu şoapte de amor,
Şi-mbrăţişaţi sub ramuri să stingem cruntul dor.

Suntem supuşi ispitei, păcatu-atât aşteaptă,
Dorinţa este mare când dragostea-i curată,
Ne naştem din iubire, şi tot cu ea trăim,
Şi de nu e-mplinită, din dragoste murim.

Vrem noaptea când se lasă, visul să ne-nflorească,
Torente de iubire în valuri să plutească,
Furtuna de iubire să ne-ntreţină focul,
Iar tandra mângîiere să-ncingă molcom jocul.

Suntem supuşi ispitei, păcatul ne pândeşte,
De n-o gustăm cu patos pe loc ne pedepseşte,
De nu hrănim iubirea pe veci suntem stingheri,
Şi-n suflet gol rămâne pentru a noastre vreri. 

Suntem supuşi ispitei, păcatu-atât aşteaptă,
Dornţa este mare când dragostea-i curată,
Ne naştem din iubire, şi tot cu ea trăim,
Şi de nu e-mplinită, din dragoste murim.

Cuib de rândunică

Sub strașina de la casă,

două rândunici grăbite

împletesc crăcuțe multe,

de nimica nu le pasă.

Nu au timp nici de odihnă,

cară lut, apă și pene,

zămislesc mortarul bine

ca pe veci casa să țină.

Înc-un pic și totu-i gata,

vor avea căminul lor,

și-n curând mamă și tată

vor da hrană puilor.

Voi, s-aveți grije de ele,

cuibul să-l păstrați intact,

c-alfel este un păcat

ce la casă-ntoarce rele.