Amintind de Eminescu, autor Ioana Bocicu - omagiu lui Mihail Eminescu

                                                                              Ioana BOCICU
                                                                                   România

                                                              AMINTIND DE EMINESCU

                                                    Astăzi, vântu-i  mai sălbatic

                                                        Și prin ramuri se strecoară, 

                                                             Caută  suflet  romantic…

                                                                  Ce prin univers,  el zboară.

                                                                                              Iar pe strada cu pricina…

                                                                                                   Soț nu are nici un plop…

                                                                                                        Dar nimeni nu poartă vina,

                                                                                                             Au crescut așa cu-n scop.

                                                                                                             Vântul bate printre ramuri

                                                                                                        Când vorbim despre iubire

                                                                                                   Ne cuprinde valuri, valuri,

                                                                                              A lui Emin, amintire.

                                                                                         Codrii cei frumoși  de-aramă,

                                                                                    Cântă în taină iubirea pierdută,

                                                                               Suferă și ei o mare dramă…

                                                                          De când poetul, glasul nu le-ascultă. 

                                                     Sub mirosul fin al florilor de tei,

                                                          S-au cunoscut atâția visători,

                                                               Poeți mai mari, poeți mai mititei,

                                                                    Dar de iubire pură, purtători.

                                                                         Iar pe lacul cel tăcut și singuratic

                                                                              Se văd și-acum catargele în vânt,

                                                                                    Dar albastrul lui e-acum roșiatic,

                                                                                         Că oglindește luna, suspinând. 

                                                                                                              Toate-acum sunt triste... toate,

                                                                                                          Doar Luceafărul din cer e fericit,

                                                                                                     A venit la el în vizită, un frate, 

                                                                                                De-atunci  ei nu s-au despărțit. 

                                                                                           Când pe cer apare blânda lună,

                                                                                      Și stelele frumoase, strălucesc,

                                                                                 Pe noi ne-mbracă în lumină

                                                                            Un  sfânt „Luceafăr  românesc”.

La tine aș urca pe-o sfoară, autor Ionica Bandrabur- omagiu lui Mihail Eminescu

                                                                          Ionica BANDRABUR
                                                                                      România

                                                            LA TINE AȘ URCA PE-O SFOARĂ

                                               Chiar acum, în prag de seară, am adus bătrâni scripcari,

                                               Plas-am pus ca să nu ningă, atunci când o să răsari.

                                               Să îți cânte-o rapsodie despre codru, despre ape,

                                               Vântu-n șuier să te-nvie, să cobori cât mai aproape.

                                               Să te plimbi pe lângă plopi, să te vadă iar vecinii,

                                               Chiar dacă nu mai sunt toți, te-au iubit precum nebunii.

                                               Lebedele azi pe lacuri au dansat vals ziua-ntreagă ,

                                               Parteneri le erau fulgii, care s-au topit în grabă.

                                               -Hai coboară-n astă seară, să-ți dau florile din glastre,

                                               Versuri în ritm de vioară, vuietul din mări albastre.

                                               Ești iubitul meu din foaie, gând și muză blândă-n vers,

                                               Mi-ești cerneală, și-mi ești lacrimi, îmi ești dor în al meu mers!

                                               Lumânări din brazi ți-aprind, mi-ești Luceafăr și  comoară,

                                               Mâinile raze-ți cuprind...

                                               La tine-aș urca pe-o sfoară!

Întâlnire cu Eminescu, autor Dionisie-Dinu Pop - omagiu lui Mihail Eminescu

                                                                               Dionisie-Dinu POP
                                                                                        România

                                                        ÎNTÂLNIRE CU EMINESCU

     

                                                  De curând l-am întâlnit

                                                       „Pe lângă plopii fără soț”,

                                                            și-n drumul său l-am însoțit,

                                                                 îl „cunoșteau vecinii toți”.

                                                                                     Se ducea la întâlnire

                                                                                 cu „Luceafărul”- viu astru,

                                                                            ce se-oglindea cu strălucire

                                                                       în „Lacul codrilor albastru”.

                                                                                             L-am întrebat într-un răstimp:

                                                                                                  - Scrisorile și „Epigonii”, cum

                                                                                                       deși scrise de-atâta timp,

                                                                                                            sunt acuale și acum?

                                                                                  I-am zis să-mi spună într-un fel,

                                                                             ce-a scris și nu s-a publicat,

                                                                        și cine n-a-ncăput de el

                                                                   de l-a dorit asasinat?

                                                                        Răspuns nu am primit, firește,

                                                                             căci glasu-i de neauzit,

                                                                                  doar spiritul mai dăinuiește,

                                                                                       cu care-n vis m-am întâlnit.

         

Poeți contemporani în Regal eminescian: Michaiela Boancăș

Michaiela Boancăș - Italia

          De nu te-ai fi născut...

De nu te-ai fi născut, ai fi fost inventat,
Căci fară tine noi am fi fost mai săraci.
Iar eu, de când mă știu, așa m-am învățat,
Privindu-te Luceafăr, să-mi văd pe ai mei dragi.

                        De nu te-ai fi născut, nu ar fi fost iubire.
                        Căci făr-așa poet nu am fi cunoscut...
                        Nici codrul, și nici frunza, nici a izvorului soptire,
                        Nici dragostea eternă noi nu am fi știut.

                                                        De nu te-ai fi născut, n-ai fi murit iubind
                                                        În tinerețea ta, rămas nemuritor
                                                        Tu Eminescu, Luceafărul nost' fiind,
                                                        Tot neamul românesc, pe veci îți e dator!

                                                 Iubim în veci pe Eminescu

                                           Plâng plopii fără soț, neauzindu-ți versul,

                                           Talăngile și buciumul nu mai răsună seara,

                                           Pân' și izvorul rece, schimbatu-și-a mersul,

                                           Și nici pădurea verde nu mai e aceeași vara.

                                           Te plânge-o națiune, te plânge și iubirea,

                                           Căci ai fost zămislit să fii Luceafăr sus,

                                           Poete drag putin trăit, așa ți-a fost menirea,

                                           Ca aștrii și îngerii să îi încânți și timpuriu te-ai dus.

                                           Noaptea, când păsări mici la cuiburi se adună,

                                           Sunt triste și zburlite căci TU, dumnezeescu'

                                           Le-ai învățat cu viciul, ca noapte bună încet să spună,

                                           Și pentru asta toate, noi te iubim în veci, drag Eminescu.

        

   

Grafică, Constanța Abălașei-Donosă

                 Tu Eminescule

              

                  În nopțile cu Lună plină

                  Tu strălucești ca o lumină,

                  Și te reverși în zare-albastră,

                  Lumina ta, e țara noastră!

                  Tu ești Luceafăr între stele,

                  Tu ești poetul țării mele,

                  Tu ești, vei fii mereu ce am,

                  Ești nemurirea unui neam.

                  Ne-a cotropit țara vasalul,

                  Dar ți-a rămas întreg vlăstarul,

                 Căci te-ai născut în nemurire,

                 Tu Eminescule, spre întregire!

             

Grafică, Mihai Cătrună

        Să mai cobori

Mă uit la chipul tău frumos

Și-aud buciumul cum sun-a jale.

Văd plopii-n vânt, se leagănă duios,

Iar seară... „stele scapără în cale”.

În gândul meu „păduri cutreieram”

Când pe la cuiburi păsări se adună,

În timp ce la iubire eu visam,

Erai încă acolo, Luceafăr lângă Lună.

Să mai cobori așa... din când în când,

„Pe lângă plopii fără sot”... să treci,

C-ai să le fii îndrăgostiților în gând

De câte ori se plimbă, pe sub a teiului poteci .

              

                

               

                                       

Poeți contemporani în Regal eminescian: Nicolae Vălăreanu-Sârbu

Nicolae Vălăreanu-Sârbu - Sibiu

Luceferii pe raze se cobor

Nimic  în lume nu e cum a fost
Mirosul fânului cosit s-a dus,
A mai rămas un singur avanpost
Întins pe tavă, sufletu-mi adus.

               La ceasul iernii când se visează
               Tăceri  în cuvintele uitate,
               Dorinţa-n flăcari la amiază,
               Sparge clipe de singurătate.

                              Nu-s zăpezi,  e secetă-n stele
                              Doarme visul pe poteci pierdute,
                              Fantome închise în castele,
                              Se luptă închipuind redute.

                                             Noi plecăm pe drumuri ocolite
                                             N-avem aripi vrednice de zbor,
                                             În inimi puternic răscolite
                                             Luceferii pe raze se cobor.

                                                            La steaua-mi veşnic norocoasă
                                                            Mă înfăşor în lumină rece,
                                                            Iubito, eşti azi cea mai frumoasă
                                                            Mă umpli cu timpul care trece.

Grafică, Mihai Cătrună

                                    Destin ingrat

                              Trec stele prin pălăria destinului
                              nişte gloanţe oarbe,
                              frânturi de poezie, plopi în inima unei femei;
                              fac insuportabil freamătul şi se sinucide.

                              Cine să-i plângă frumuseţea
                              când luceafărul s-a stins pentru totdeauna,
                              iar pământul a consimţit despărţirea ?

                              Nici păsări cu aripi de înger, nici porumbei călători
                              nu le mai aduc veşti unul de la altul,
                              aruncaţi ca o frânghie în fântână
                              ori căzuţi sub uitare,
                              n-au vreme pentru durerea care urmează.

                              În ochii lor ard stele cum ard băieţii reginelor
                              de dorinţa încoronării,
                              aşa se ivesc şi mor regii cuvântului,
                              puşi sub ghilotina de ne-nţeles a lumii.

Grafică, Mihai Cătrună

De ce plopii erau fără soţ?

De ce plopii erau fară soţ?
Sunt singur
gata să urc scările,
să mă dau pe topoganul femeilor.
Odata rotunjiţi sânii uneia m-am trezit cu păcatul în sân,
nu cred în păcat aşa cum nu cred în cuvânt
mai mult cred în nemoartea morţii
decât în trăirea vieţii.

                         Femei goale trec prin faţa ochilor în fiecare zi
                         mult mai multe decât în realitatea concretă
                         dar cele care mă încântă sunt nudurile sculptate ori pictate
                         au ceva inefabil ce nu au femeile dezbrăcate
                         fiecare în parte.
                         Ele sunt simple făpturi din viaţă
                         găsite pe străduţele desfundate ale oraşului
                         pline de miasme, câini vagabonzi şi desnădejde.

                                                       Vreau ceva să mustească din miezul pietrei,
                                                       să cânte în inima lemnului
                                                       cu dragoste,
                                                       singurătatea să fie pusă pe note,
                                                       s-o cânte femeile singure
                                                       şi să mă caute.

                                                                     Doamne, dacă tot ne strângi perechi,
                                                                     de ce plopii erau fără soţ
                                                                     când trecea Eminescu?
                                                                     Ori el era nepereche?

Grafică, Mihai Cătrună