Poeți contemporani: Adriana Papuc - poezii de iarnă

Adriana PAPUC - Mioveni, Argeș

Poveste de iarnă

Îmbraci ȋn alb pe unde treci, natura
Şi fulgi de nea ușor așezi pe ram,
Nu pot să-ṭi deslușesc nicicum făptura,
Te desenez cu degetul pe geam.

În casă arde focul și e bine,
Trosnește lemn de brad ȋn șemineu,
Te-aș invita-năuntru și pe tine,
Ṭi-aș oferi chiar balansoarul meu.

Îmi plac poveștile la gura sobei,
Astăz,i ca-n alte ierni mi le-amintesc,
Hai, intră Iarnă, doar un ceai să bei
Sunt singură, cui să le povestesc?

A fost odată cred, ca niciodată,
Demult, ȋntr-un ṭinut ȋnzăpezit,
O fată, tot ca tine ȋngheṭată…
Dar ce faci Iarnă, iar ai aṭipit?

S-a stins în vatră focul, e cenușă
Hai, du-te, ieși pe unde ai intrat,
Strecoară-te ușor pe lȃngă ușă,
Povestea ȋncă nu s-a terminat !

Mă ghemuiesc tăcută-n balansoar
Privind prin sticlă, stelele pe cer,
Poate-l zăresc numai o clipă doar
Pe Moșul drag, nu vreau nimic să-i cer.

                                                                                                                                     Ninge

Ninge iar, ei și ce dacă!

Se îmbracă-n pormoroacă

Toți copacii de pe dealuri,

Vantul face valuri, valuri

Prin nămeți.

Peste noapte, Gerul pictor,

Deseneaza flori de gheață

Pe la geamuri.

Ninge iar și ce, nu-ți place

Că ninsoarea nu-ți dă pace?

Joacă-n aer fulgi pufoși,

Plini de viață, moi, frumoși

Peste oraș, peste sat,

Umblă vestea pe la noi,

Că se vor preface-n ploi

Și-i păcat.

Scrisoare deschisă

Îți scriu azi o scrisoare, Moș Crăciun
E încă timp și sper că va ajunge,
Am să te rog să fii ceva mai bun
Cu țara mea, ce suferă și plânge.

Când vei veni, în seara de Ajun
Vei poposi pe glia cea străbună,
Aș vrea, s-asculți ideea ce-ți propun:
Să colindăm prin țară împreună.

Sunt în cămine mulți copii orfani,
Abandonați de cei ce le-au dat viață
Din sărăcie poate, bieți sărmani
Ce nu primesc din dragoste, povață.

Am să-ți arăt pensionari în țară
Care-au muncit o viață pentru pâine,
Azi, duc o bătrânețe prea amară
Fără speranță-n ziua care vine.

Azilele sunt pline de părinți,
Uitați de pruncii răspândiți prin lume,
Care se vor întoarce pricopsiți
Și vor găsi numai pe cruci, un nume.

Vreau să privești la biata țărișoară
Ce luptă, ca să iasă la liman,
Chiar dacă sănătatea-i e precară
Și nu mai dă pe-nvățământ, un ban.

După cum vezi, ți-am scris mai dinainte
Și personal, nu ți-am cerut nimic,
Dar, dă-ne tuturor mai multă minte,
Poate alegem răul cel mai mic!