 |
| Maria NICULESCU - București |
IARNA
Acolo, unde, ne-ndoios îşi are
Sălaşul Dumnezeu şi, unde, Sfinţi
Menire sacră au, unde, cuminţi
Şi gingaşi îngeri, fără renunţare,
Veghează-asupra sufletelor noastre
Păzindu-ne de rău, există şi
Crăiese ce, prin nouri, pot păşi
Spre a ajunge-n lumile sihastre.
Ce ar fi fost fără de ele? Una,
Mai osebită după câte ştiu,
Înveşmântată-n alb şi argintiu,
Rămas-a, de pe când, pe Cer stau Luna
Şi mândrul Soare; din motive-anume –
Se spune că iubitul său ce-a fost
Un zeu cu mare faimă dar anost,
S-ar fi pierdut, făr’a-i mai şti de nume-,
Iar de atunci se vrea, mereu, mireasă;
E cu capricii: inimă şi trup
De gheaţă sunt, şi ţurţuri ce se rup
In zeci şi mii şi cad, chiciură deasă,
Pământu’-nfrigurând; de la fereastră
Se-amuză, cu-aer rece şuierând,
De-ţi împietreşte suflet, trup şi gând,
Iar bună, când se vrea, crăiasa noastră,
Îşi scutură bagheta-i fermecată
Din care curg, fără de număr, reci
Şi moi steluţe, albe; toate, deci,
Pe astă lume-şi schimbă deodată
Alura, mai să juri că-s întocmite
Din zahăr. Ei, şi-atunci, cum să vă spun,
E-ncântător, iar Noaptea de Ajun
Soseşte albă-n car de stalacmite.
OMUL DE ZĂPADĂ
Credeaţi că nu-i
adevărat,
Spuneaţi că nu se poate
Dar, dragii mei, vă spun curat,
Schimbate, iată,-s toate:
Până mai ieri, copaci, poteci,
Îmbătrânite case,
Hermine-aveau la gâturi, reci,
Păreau, în zahăr, trase.
Azi dimineaţă, dintr-odat’
Sub razele blondine,
Hlamidele şi-au lepădat,
Le va fi cald, în fine!
Şi, totuşi, triste parcă sunt,
Din ce motive-anume?
Şi plânge cer, plânge pământ,
Cu ele-ntreaga lume.
În capul străzii, adunaţi,
Copiii stau ciorchine:
Surori şi verişoare, fraţi,
Privesc la oarecine;
Ei bine, sigur, aţi ghicit:
La Omul de zăpadă
Ce sta slăbit şi mult chircit,
Mai-mai, în jos, să cadă.
Din mândru principe ce-a fost
În a Zăpezii ţară,
Ajuns-a bulgăre anost,
Curând, ce va să piară.
Viaţa-i se scurge, ce păcat!
Tablou sinistru-apare:
Un morcov – nasul – ce-i uscat,
Doi nasturi de-o culoare,
Ochi- doi tăciuni ce-abia se ţin
De-orbitele-adâncite,
Un măturoi, zburlit puţin,
Dar ţanţoş, pasămite
Şi, vai!, joben impunător
Ce, pe ureche-i vine,
Va fi tipsie ciorilor-
Ştie, şi el, prea bine.
Iar Soarele, ne-ndurător,
Puternic ce străluce,
Peste-al lui sumbru viitor
Vieţii-i punându-i cruce.
„-Eşti ne-ntrecutu-mi inamic,
Iar raza ta mă doare!
Curând m-oi
pierde, nu-i nimic,
Triumfător eşti, Soare!
Dar va veni o vreme, iar,
Va ninge, nu te mire,
Cu fast şi titlu princiar
Voi fi, Zăpezii, mire.”
IARNA ÎN PĂDURE
Doamna Iarnă e hazlie,
În pădure-i veselie,
Toţi se bucură şi saltă,
Toţi se joacă laolaltă:
Iepuraşi sau veveriţe
Prin nămeţii albi fac fiţe,
Roşcovane, vin şi ele -
Vulpile ce nu sunt rele,
Ursuleţi, în graba mare
Ce-s chemaţi la hibernare,
Pui de lup cu gând de bine,
Căprioarele caline…
Împreună,va să zică,
Stau alături fără frică,
Au uitat de a urii vină
Fiindcă-n Noaptea ce-o să vină
Într-o iesle primitoare,
Lângă mieii albi ca neaua,
Luminat de Sfântă, Steaua,
Printre îngeraşi ce cântă
Se născu din Mama Sfântă,
Din Maria, Cel ce-n lume
A venit cu-un scop anume:
Să ne dăruie iubire,
Vieţii noastre împlinire,
Oameni, păsări, animale
Să nu ştim de of şi jale,
Să luăm şi noi aminte
La copilul cel cuminte,
La Iisus, ce, bunătate,
Pune-n inimile toate,
Nu contează osebirea,
Importantă e IUBIREA!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu