Poeți contemporani: ovidiu oana-pârâu - poezii de iarnă

ovidiu oana-pârâu - București

Eu fiind cu tine prea iarnă ...
(o iarnă care nu ştie încotro s-o apuce)

Azi m-ai certat că sunt rece!
Fiind altfel, n-aş mai putea să-ţi ofer 
nici frumuseţea frământărilor mele
nici orizonturi troienite
sub valsul aiuritor de cristale 
ce se aştern formând pajişti diamantine 
peste care vor trece arzând,
dimineţi somnoroase 
sau apusuri sângerând grăbite.
Eu le ignor egal,
aşteptând să-mi pângăreşti imacularea 
cu strălucirea ochilor
căutând ghiocei pe care-i vei salva
din strânsoarea gerului meu
doar cât să-i striveşti
în voluptuosul, 
dar primul şi ultimul lor sărut.
Aş vrea să-ţi cuprind glezna, genunchiul,
coapsa, pântecul, sânii, obrajii 
şi să te pătez cu bujori,
dar îmi reprim îmbrăţişarea
de teamă că fierbinţeala dăruirii 
m-ar susura într-o prea timpurie primăvară.

Târziu,
îmi flagelez laşitatea cu un viscol de gânduri,
sub veghea indiferentă a somnambulelor astre.

                                                      Negru pe alb

                                             Căneală par pe câmpurile-albite,
                                             Pătând spoiala nouă din câmpie,
                                             Noian de ciori în cârduri risipite,
                                             Ce croncănesc de parc`ar fi o mie.

                                             Jur-împrejur stau satele chircite
                                             Şi-nalţă fumuri albe către ceruri,
                                             Din focuri care ard abia mocnite,
                                             Să-mprăştie arsura de la geruri.

                                             Deodată, deşi pare-ncremenită,
                                             O dâră de cărbune avansează.
                                             - Să fie vreo surată rătăcită?
                                             Căci zboară, parcă-i beată şi dansează!

                                             - Pasăre nu-i, căci prea se îngroşează
                                             în timp ce se apropie de sat!
                                             De ce pământul oare trepidează,
                                             Ca-n vremea când tractoare-s la arat?

                                             O cioară mai semeaţă îşi ia zborul
                                             - De zor mă duc să văd de unde vine!
                                             Cu groază când revine zice: - Norul,
                                             Suratelor, e trenul de pe şine!

                                             Cu fumu-i negru ce străbate zarea,
                                             El va mânji mândreţe de câmpie.
                                             „Ruşine!”, decretează adunarea
                                             De ciori ce croncănesc parcă-s o mie.

se pregătesc fuioarele să iasă

se pregătesc fuioarele acasă
prin hornuri risipite peste sat
din lemnele aprinse vor să iasă
spre ceruri la moment de înserat

când se aşterne-n suflete odihna
din bucuria trudei adunate
iară căldura împlineşte tihna
şi ochii pleacă primii înspre noapte

doar visele hoinare ce colindă
prin somnurile line de copii
creează irizări ca de oglindă
spre iarna care-ncepe-a se grăbi

şi printre fulgii strecuraţi prin site
s-or ridica fuioarele de fum
din focurile aprige pornite
de călătorii osteniţi de drum

cu spuzele rămase peste noapte
podele s-or freca de sărbători
să străluceasc`atunci când mere coapte
se vor griji de dat la urători

cât statul iernii ele împletite
din vetrele din casele din sat
vor ridica esenţe risipite
chemări pentru cei merşi la colindat