 |
| Silvia Rîșnoveanu- Italia |
IARNA LA MUNTE
Se lasă noaptea peste coama ninsă,
Iar vântul a-ncetat, demult, să bată,
Și liniștea cuprinde zarea toată,
Nu-i nici o urmă pe zăpada-ntinsă.
Cărările sunt, toate, troienite,
Nu-i drum nici înapoi, nici înainte
Și-au îmbrăcat ciudatele veșminte,
Străjerii cu priviri încremenite.
Iar ochii mei încearcă să ghicească,
Și deslușesc, în zare, numai fumul
De la vreun coș. Ce seară nefirească!
Noi suntem izolați și rupți de lume,
În casa noastră mică de la munte,
Ne înconjoară crestele cărunte
Și brazii ce s-au pus străjeri, anume.
Dar vocea ta, un cântec de vioară,
Mă cheamă lângă focu-aprins în vatră,
Să ne-asezăm pe lespedea de piatră
Și să uităm de tot ce ne-nconjoară.
Și-acolo, lângă foc, pe pledul moale,
Să povestim aducerile-aminte,
Cu tandre-mbrățișări, printre cuvinte,
Și cu săruturi calde și domoale.
Cu mâna ta m-ai mângâiat pe frunte,
În ochi aveai o caldă strălucire,
Mi-ai spus cu vocea plină de iubire:
O iarnă-ntreagă-aș vrea să fim la munte.
(Gossolengo, 04.01.2016)
Prvirile lin poposesc pe-un chip...cel din icoană,
Și-n ochii-aceia blânzi și mari mă-ntâmpină copii
Ce îmi colindă-ndepărtat, dar vocile sunt vii,
Colindul ce tăicuțul lor îl murmura în strană.
E sărbătoare-n casă iar, ca la mai toți...E-ajunul,
Mi se perindă-n amintiri imagini din trecut
O văd pe mama,-ntr-un ungher, cu șorțul petrecut,
Cum mâinile-i nu contenesc, tot pregătind Crăciunul.
Miroase-a brad și cozonac și-un iz de portocale
Se răspândește prin odăi...Parfumu-acela sfânt,
Colindele ce răsunau cu magicul lor cânt
Le simt, le-aud și mă-nsoțesc oriunde-aș fi, pe cale.
Privirile lin poposesc pe-un chip...cel din icoană
Și-i văd pe toți ai mei zâmbind...Dar, Doamne, toți s-au
dus
Să pregătească sărbători la Tine-n ceruri, sus,
Cu florile dalbe de măr Îți împletesc coroană.
(Altermöhe, 23.12.2016)
FLORI DE GÂND
La mine-n tâmple-s flori, dar le-a prins gerul,
Sărmane, gândurile călătoare,
Învălmășite-n valuri de ninsoare,
Se tem să nu transforme-n așchii cerul.
Să nu pătrundă acele de gheață
În sufletul, și-așa, în agonie
Că nu găsește-o cale, nu mai știe
Să-noate prin troiene sau prin ceață.
Iar licărul cuminte de lumină
N-ar înfrunta omăturile-acele
Prea albe, viscolite și prea grele
Prin ochi, făclia-mprăștie-nafară
Speranțele ce nu s-au vrut închise
În vreo casetă cu-amintiri și vise,
Căci iernile-amuțesc în primăvară.
Când sufletul lumina-și ține vie,
Din flori de gând se țese-o veșnicie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu